HÂRTII VECHI

Încercând să pun ceva ordine în noianul de hârtii vechi, dau peste o copie xerox a unui act de-a dreptul bizar, semnat la Chișinău în ziua de 24 noiembrie 1988 de către ministrul culturii de atunci al RSSM. Se referă la stadiul relațiilor culturale româno-moldave și la posibilitatea întăririi lor în viitor. În esență, se încerca eliminarea dictaturii Moscovei și stabilirea unor relații directe între forurile culturale de la București și Chișinău. Până în acel moment, principiul diplomatic „de la țară, la țară”, adică, de la România la URSS, instituia obligativitatea adoptării oricărei decizii doar prin intermediul și cu acordul Moscovei, republicile „surori” urmând să primească (ori nu) dezlegare de la Ministerul Culturii din capitala URSS. În fapt, nu se putea adresa direct Chișinăului nici măcar o banală invitație către un scriitor ce-și lansa o carte la Iași, ori unui pictor, la vernisajul expoziției sale în București – toate se trimiteau la Moscova, care „filtra” acest gen de relații cu grijă ca… să nu se traducă în fapt. De pildă, toate invitațiile adresate scriitorilor din RSSM via Moscova ajungeau la Chișinău, matematic și programatic, la o săptâmână-două după ce manifestarea avusese loc. Motiv pentru care, desigur, nu li se mai dădea curs. Suspiciunea de „naționalism” plutea, în fosta URSS, asupra oricărei tentative de relație româno-moldavă – si încă din fașă! Peste Prut bătea atunci un vânt al înnoirilor și una dintre principalele revendicări viza eliberarea culturală de sub aspra tutelă moscovită. Aflându-mă la Chișinău cu turneul Naționalului (de-a dreptul miraculos, după zeci de ani în care Teatrul ieșean nu mai trecuse Prutul!), l-am vizitat pe ministrul culturii, Gh. Cușnir, prilej cu care i-am propus să se încerce un prim pas în direcția stabilirii de relații culturale directe, evitându-se sufocantul și obliterantul aviz moscovit. N-aveam, desigur, nici o împuternicire oficială, așa că actul s-a intitulat „Propunerile cu privire la relațiile de colaborare în domeniul artei teatrale, muzicale și cinematografice, între instituțiile de creație ale RSSM și R.S. România”. Era adresat CCES București, precum și Ambasadei URSS în România. Textul s-a înfiripat în urma unei discuții în care ministrul vorbea rusește (înțelegând bine româna, dar evitând cu timiditate să se avânte în dialog), iar subsemnatul, românește (înțelegând rusa, dar, din aceleași motive, rămânând pe terenul limbii de acasă). Vorbea ministrul rusește, dar simțea cât se poate de… moldovenește; punct cu punct s-a rotunjit, de fapt, proiectul unei Convenții semnate de o singură parte și echivalând cu o ripostă la imobilismul absurd cu care erau tratate, și la București, niște gesturi culturale mai mult decât firești. Nici un punct din cele 18 cuprinse în „Propuneri” nu era irealizabil, chiar în condițiile de atunci; singurul paragraf mai dificil, al VI-lea, se referea la „pregătirea unui grup de actori (din Chișinău), în număr de 15 persoane, la IATC București”. L-am discutat anterior, în țară, și cu ministrul învățământului și cu diriguitorii vieții teatrale din CCES. Toți au fost de acord, dar, desigur, la o adică, nimeni n-a mișcat un deget… Ministrul Cușnir a semnat actul, l-a parafat cu ștampila de atunci, cât o șapcă de milițian, și mi l-a încredințat nu fără oarecari speranțe. Din acel moment, nu-mi mai revenea decât rolul de curier. Am dus actul la Ambasada URSS (știind că, la un anume gen de întrebări, răspunsul era totdeauna nu, n-am mai cerut permisiunea oficială să mă adresez Ambasadei; pur și simplu am intrat pe poartă și am întrebat de atașatul cultural). Originar din Chișinău și cu simțire românească (îl cunoșteam de mult), diplomatul sovietic s-a bucurat citind, dar, repede, a luat seama: „mă tem că, de la voi, n-o să fie primit nici un răspuns.” Ministra culturii, Suzana Gâdea, a citit cu atenție textul și a concluzionat sec: „Drăguță, dar asta nu se poate”. De unde se vede că în primul rând românii au obstrucționat relațiile cu moldovenii de peste Prut…