Handbal nu, maniere da!

Numai pentru că nu aveam alte activități în program la ora aia, am deschis televizorul pentru a urmări finalizarea dezastrului. Convins fiind că voi asista la ceea ce în vorbirea curentă se numește „bomboana pe colivă” (eventual „moțul la…”) am așteptat să văd cum abordează fetele (dar și băieții care le dirijează) meciul de adio din grupa principală. Nu de alta, dar după panarama din meciul cu Suedia, îndrăznisem să spun la radio, într-un glas cu colegul meu de acolo, Sorin Avram, că urmează o nouă bătaie. De luat, nu de dat! Chiar dacă în fața Japoniei. Sau poate tocmai de aia, fiindcă nu se făcea să strici bucuria gazdelor, extrem de ospitaliere din câte au relatat cei prezenți acolo. Așa că româncele, niște doamne prin definiție, s-au străduit să le aducă bucuria în suflet și-n simțiri japonezelor. Și putem spune fără pic de îndoială că au reușit, ba chiar cu asupra de măsură. Tocmai datorită eforturilor lor excepționale de a-și onora cum se cuvine gazdele, doamnele românce s-au trezit bătute soră cu moartea, mardeala încasată fiind cea mai serioasă din întregul parcurs de tot rahatul. La 17 goluri nu ne bătuseră nici măcar spanioloaicele în primul meci, și nici viitoarele câștigătoare ale trofeului, rusoaicele. Au reușit să o facă japonezele, chiar dacă ele par o supraputere în acest sport doar pentru noi și, eventual, pentru Australia. La ale noastre, oricât am încercat, n-am văzut nici urmă de handbal: portărițele dormeau adânc, în apărare era vraiște, atacurile poziționale se încheiau cu pase în tribune sau la adversar, iar șuturile erau un pericol real pentru… spectatorii din partea de sus a tribunei. Peste toate, maimuțoiul. Ăsta anunțase cu o zi înainte că nu o să scoată portarul niciodată, fiindcă japonezele sunt iuți și pot intercepta mingea cu ușurință. …Și ce văzurăm? Că portărițele noastre plecau teleghidate, fiind mereu înlocuite de câte o împiedicată în teren. Și dă-i de ia la goluri din poartă-n poartă! Despre cât de antrenor e papagalul, eram lămuriți de mult. Da’ nici memorie să n-aibă, cât să țină minte de la mână pân’ la gură ce a zis!? Cât privește plecarea neisprăvitului, eu zic că ar fi păcat. Păcat să se care fără să-l ia de mânuță și pe neisprăvitul care l-a inventat, pe numele său Dedu. Al’ de-i preș. la FRH.