Hai, mă, pierdeți!

Iar am ajuns acolo unde nu ne dorim niciodată: la un „meci decisiv”, fi-v-ar decisivele care nu se mai termină!, când încă din primăvara am fi putut fi calificați, iar acum am fi putut experimenta diverse formule tactice, scheme de joc, ori am fi avut liber la introdus în echipa ceva puștani de pe la Hagi, în loc să ajungem să ne punem speranțe pentru turneul final în…revenirea lui Mutu! Vreau să spun că panarama de joc pe care ni l-a tot adus pe ecrane arătarea asta de echipă numită România nu are absolut nicio legătură cu fotbalul adevărat, avântat, pe care îl tot vedem, săptămână de săptămână, pe la alții. Nu știu de unde, și mai ales de ce, l-om fi dezgropat pe Nea Tata Puiu, care la rândul lui a dezgropat un fotbal pe care alții l-au îngropat de ceva decenii… cam de pe vremea când hiperofensiva Națională a României (culmea!, condusă și atunci tot de, acum, fosilizatul Iordănescu!) dădea lecții de spectacol fotbalistic prin America, unde mătura gazonul ba cu Columbia, ba cu Argentina… Fotbalul ăsta, de fapt antifotbalul, inventat de Piți, lasă-ne, și perpetuat de Răzvan Lucescu înainte de a-l reinventa iarăși Pițurcă, se pare că a intrat în venele și-n gena de tip nou a fotbalistului român. Habar n-am ce trebuie să faci pentru a nu mai înscrie și altă dată 1(UN) gol în 4 meciuri (toate „decisive”!), dar sigur e că o campanie mai de rahat ca asta n-am avut…nici măcar noi! Adică nici pe vremea când ne usca Danemarca la București. Avem cea mai ușoară grupă din câte s-ar fi putut imagina, dar am ajuns să ne tremure izmenele înaintea „decisivelor” cu, ptiu!, Finlanda și Ferroe. Știți ce cred eu că s-ar cuveni? Ca în loc de un 0 – 0 azi, mai bine să pierdem cu 4 – 5, ca să fim nevoiți să batem în Ferroe cu 4 – 0. Hai, mă, aveți nerv să dați 4, chiar cu riscul de a primi 5? Adică să jucați și voi o dată în viață chiar fotbal?