Hai la premii!

Mare tevatură și cu deschiderea arhivelor! Pretindem, milităm, combatem în numele unor înalte principii morale, cerem acces la noi fonduri arhivistice, vrem transparență integrală pentru vindecarea tarelor societății și, de fapt, de la arhive așteptăm să vedem în primul și-n primul rând care, cum și cât a turnat. S-au publicat și se publică – adevărat, în tiraje mărunte și cu prețuri prohibitive – sumedenie de documente revelatoare pentru configurarea adevăratului chip al societății române ante-revoluționare. Acolo rămân! De parcă în oglinda arhivelor n-avem a căuta decât securiști, turnători și, eventual, cvasi-inocenți! Iată, în 2006 s-au dat publicității, la Editura „Nemira”, mai multe „calupuri” de documente privitoare la prezența intelectualului român în arhivele comunismului. Deși am trăit respectiva perioadă foarte aproape de miezul lucrurilor în cultură, tot am rămas tablou văzând, fie și cu atâta întârziere, cât gunoi zăcea înghesuit sub preș. Până și cel mai banal tabel, considerat, probabil, anexă a anexelor, are ce-ți spune – de pildă, Lista scriitorilor distinși cu titlul de „Laureat al Premiului de Stat” în perioada 1949-1963, un simplu tabel cu 72 de nume ale unor condeieri de mult trecuți la cele veșnice. „Premiul de Stat”, repede desființat de Ceaușescu, încununa, teoretic, cele mai reprezentative creații românești din toate domeniile. Valoric, oscila între 50.000 lei și 20.000 lei, în funcție de clasa premiului, într-o vreme în care salariul mediu pe economie abia trecuse de 500 lei. Desigur, distincția conta încă pe-atât în plan moral, toți binecuvântații adăugându-și, la semnătură, precizarea onorantă „Laureat al Premiului de Stat”. O primă și uimitoare surpriză: din 87 de „opere”, una singură aș zice că merita distinsă cu un premiu național: „Moromeții” lui Preda (vol. I, laureat în 1957). În rest, doar gunoi căznit și, ici-colo, cu străluciri anemice, câte-o pietricică atestând ceva carate. Deși regulamentul stipula clar că Premiul de Stat ți se poate conferi o singură dată în viață, Dan Deșliu l-a obținut și în 1951 (cu rizibilul poem „Lazăr de la Rusca”) și în 1952 (cu și mai rizibilul „Minerii din Maramureș”), Baranga, în 1952 și 1954, V. Em. Galan în 1952 și 1955, Davidoglu și Jebeleanu, în 1952 și 1954. Printre „creațiile” premiate nu se găsesc, de sămânță, și texte probând oarece valoare artistică – doar scriitorii în cauză n-au produs numai rumeguș literar – ci totdeauna acelea care aveau să-i coboare în penibil: „Mitrea Cocor” (Sadoveanu), „Meridiane sovietice” (Bogza) ș.a. Ies în evidență și miș-mașurile epocii: pentru a-și asigura succesul, scriitori cu solidă experiență trebuiau să recurgă la „colaborări” cu marii politruci ai epocii. Cezar Petrescu a trebuit să obțină semnătura „co-autorului” Novicov, altfel n-avea șanse cu scenariul „Nepoții gornistului”, Baranga s-a cuplat cu N. Moraru, semnând împreună primitiva piesă „Pentru fericirea poporului”, Crohmălniceanu cu Vitner și tot așa înainte. Cele câteva stinghere prezențe onorabile în listă nu reprezintă creația propriu zisă, adică, poezia, proza, teatrul, ci fie istoria literară (Perpessicius, ediția critică a Operelor lui Eminescu), fie traducerile (regula: din rusă – Philippide, Lesnea). Floricele pierdute într-o postată îmburuienită! Vreme de 14 ani, o întreagă literatură națională, răs-îndrumată, cocoloșită, înghiontită, consistent susținută material, și – corolar! – încununată cu premii instituite în numele statului român, n-a izbutit să furnizeze posterității decât un singur titlu – și acela fără unanimă apreciere azi! A măcinat 14 ani în gol moara literaturii române, dacă ar fi să luăm de bun inventarul ierarhizat prin premii oficiale. Ideal ar fi să se poată spune că nu contează ce s-a premiat, existau, la sertar, opere de greutate, altele tocmai se plămădeau din mers. Aș! Sertarele, goale. După „Mitrea Cocor”, Sadoveanu n-a mai dat nimic („Nicoară Potcoavă” e reluarea „Șoimilor”, din 1904), Arghezi, după premierea „Cântării omului”, așișderea. Premiul de Stat n-a fost, pentru scriitorul român, elixir de viață (literară) lungă, ci mai degrabă i-a marcat sfârșitul.