HAI LA GHEBE!

Pălărioarele galben-cafenii au năpădit poienile și românul își amintește că-i frate cu codrul. La ceas de toamnă deplină, pădurea nu-i nici galbenă, nici verde: stratul ruginiu foșnește de-acum sub pași, pe crengi au mai rămas frunze încăpățânate, ce-și tremură ultimele zile pe ram. Ici-colo, câte-o margaretă mult întârziată, așază o pată albă, ce rimează cu făptura la fel de albă și de grațioasă a lepiotei. Poporănii ocolesc lepiota – ciupercă notată cu maximum de puncte în clasamentele culinare – din pricina asemănării cu suratele-i adânc otrăvitoare și, ades, o găsești doborâtă dușmănos cu piciorul. De altfel, dacă veți răsfoi o carte de specialitate și veți zăbovi în fața planșelor color, o să aflați cu surprindere că sumedenie de bureți comestibili rămân neculeși din pricina prejudecăților și ignoranței. S-a mai născocit și povestea tâmpă cu „corcirea”, așa că românul, ca să nu-și complice existența, se înverșunează asupra ghebei, în contul căreia se trec multe dintre zacuștile și marinatele toamnei. Peisajul, ce trece de la verde la cafeniu printr-un scurt răgaz gălbui, nu-i chiar monoton. Dimpotrivă: la tot pasul se ivesc accente violent și agresiv colorate, ce zgârie imaginea decent echilibrată a codrului întomnat: pungi de plastic, peturi, ambalaje. Abia când intri mai adânc pe cărările pădurii, înțelegi cât de mult și, pare-se, definitiv, s-a instalat plasticul în intimitatea naturii insultate. Aici, unde totul se supune trecerii înțelepte prin ciclurile viață-moarte-viață, s-a încuibat un musafir nepoftit, care nu se stinge toamna, spre a reînvia proaspăt și pur la ceas de primăvară și care, iată, s-a înstăpânit cu obrăznicie pretutindeni. În cele mai izolate și uitate cotloane din creerii munților, unde-i greu de crezut c-a pășit prea de curând omul, vei găsi azvârlită omniprezenta sacoșă de plastic colorată strident, mâlită de ploi, flendurită de viețuitoare – și, totuși, fără de moarte. Greu de crezut c-a lăsat-o cineva în buza râpilor, ori a agățat-o tocmai în chica gorunilor.Circulația plasticului în pădure (iată un titlu de cercetare științifică!) își are legile ei; probabil, vântul și șuvoaiele contribuie hotărâtor la împrăștiere, însă punctul de origine al vinovăției rămâne mereu acolo, în momentul de inconștiență a omului ce aruncă punga în marginea poienii, ori în șanțul drumului. Mai devreme sau mai târziu, o vei găsi la kilometri distanță, de parcă plăsmurirea chimică ar avea viață proprie! Nu mai spun ce-i în Delta Dunării, unde am aflat sticle de bere etichetate prin Germania, Austria, Ungaria, clădărite pe câte-un plaur – astfel jignind pur și simplu ființa Deltei. Voluntariatul ecologic nu rezolvă mai nimic, fiindcă se exercită pe porțiuni mărunte, iar fenomenul păcătos s-a generalizat de mult. Și, oricum, peste scurtă vreme, situația revine la ceea ce a fost. De altfel, faptul că-n pădurile țărilor cu adevărat civilizate nu vei afla o hârtie, o cutie de conserve goală, o sacoșă de plastic, nu se datorește cine știe căror acțiuni de curățire, ci educației cetățeanului, conjugată cu anume politică statală, menită să încurajeze (financiar, nu cu vorbe și îndemnuri) colectarea și reciclarea recipientelor goale. Poate, odată și odată, fi-va și la noi… Cât despre ghebe: am numărat, sâmbătă, 44 de mașini staționând pe marginea drumului către Dobrovăț din pădurea Bârnova. Marea majoritate, Dacii. Ici-colo, câte un Trabant, Lada, ba chiar și un IMS antediluvian. Ăștia ni-s culegătorii. Cei cu Mercedesuri cumpără, probabil, ghebele în caserole, de la Kaufland.