Hagi sau Rădoi?

Ei, abia acum a luat sfârșit și pentru noi Campionatul European care mai are aproape un an până să înceapă, dacă tot n-a fost să fie anul ăsta! Oricum, trebuie să reținem detaliul că dacă faci minuni în competiția aia care nu știu nici cum se cheamă exact și nici măcar cum se desfășoară, al cărei penultim act ne-a inclus și pe noi alaltăseară, ai măcar șansade a te face de râs și în barajul pentru ocuparea ultimelor locuri pentru European, dacă n-ai reușit să te califici normal, omenește, din grupele preliminare ale acestuia. Noi am reușit doar partea cu făcutul de râs, pentru cealaltă, cu calificarea, rămânând să mai așteptăm ceva vreme. Ceea ce am reținut eu din meciul cu Islanda e cam același lucru pe care îl observ cam de fiecare dată când jucăm partide cu mizăadevărată, concretă, la vedere: că nu suntem în stare să ne depășim condiția de milogi. Intrăm cu rahatul în izmene, și parcă tot ce ne preocupă în prima parte a meciurilor de care vorbeam e să ținem picioarele strânse, și la fel și fesele, canu cumva să curgă rahatul pe gazon și să-l vadă lumea! Apoi, când e deja prea târziu pentru a mai încerca ceva rezonabil, în mod evident noi încercăm! Adică începe o agitație ca-n Eminescu („… ce mai freamăt, ce mai zbucium!”) și un set de acțiuni care par mai degrabă de competențamedicinei decât a științei jocului de fotbal. Vămai amintiți barajul de tristă amintire cu Slovenia, de acum vreo două’j’ de ani, când Hagi (ăl’ bătrân, că al’ tânăr, care a intrat alaltăieri după pauză, pare tot mai departe de fotbal în general) a jucat la un moment dat cu 5 atacanți, cu disperarea de a înscrie golul calificării? Lumea a zis că a înnebunit. Dar spuneți-mi, vă rog, Rădoi care a jucat cu… 6 atacanți (mă rog, nu cu toți simultan, caHagi, dar când schimbi la pauză primii 3 atacanți introduși cu alți 3 de pe bancă, nu ies 6 la socoteală!?) nu pare și el nițel deraiat? Adevărul e altul: că deraiați (de fapt mai degrabă impotenți, și nu neapărat la figurat!!!) sunt fotbaliștii, iar antrenorii, oricum s-ar numi, ajung să facă gesturi de-a dreptul disperate. Concluzia e una doar tristă: atât putem, niciun picuț mai mult!