Duminică, seara, în Catedrala Romano-Catolică din Suceava, Grigore Leșe, înveșmântat într-un costum cu sugestii sacerdotale, oficiind aidoma unui preot ancestral, s-a străduit să ne inițieze în Colind, în datina numită Colind și care nu trebuie confundată cu producțiile creștinismului cult, cântecele de stea și cântările religioase de Crăciun, numite vifleimuri de I. G. Sbiera. Colindul e o datină, deci un dat, o inițiere, o creație sacerdotală din preistorie, deci din epoca metafizică a omenirii, conservată, cu pierderi de inițieri și cu contrafaceri firești doar de noi, românii. Nu există o creație populară, ci un dat sacerdotal, pe care poporul doar îl conservă, pierzând câte ceva generație după generație (de aici, variantele, adică decadențele). Iar noi, românii, am conservat Colindul datorită faptului că doar la noi „veșnicia s-a născut la sat”, veșnicia fiind imobilă, necreatoare, conservatoare, spre deosebire de timp, care obligă la dinamism, la istoricizare, la civilizare, inclusiv la modernitate, prin pierdere de metafizic proporțional cu câștigul în civilizație.
Grigore Leșe a încercat și a izbutit o retrăire în metafizicul primordial, colindând, împreună cu două cete de bărbați din Râșca (simbolul celor două strane, cu precizarea că femeile nu au voie să cânte astfel de creații sacerdotale), care colindau alternativ (și într-un colind se spune: „Doi cântă, doi cântară”), frânturile de cântece sacre preistorice, pe care grecii le numeau peanuri, Strabon precizând că „peanurile tracilor se mai chemau și Imnele Titanilor”, aduse în templul lui Apollo, împreună cu „ierburile lui vindecătoare”, de „tracul Pean”, conform mărturiei poetului elin Proclos din Lycia.
După fiecare colind, Grigore Leșe, inițiindu-ne, explica și Calea, și Piatra, și Pomul, și Timpul (Cerbul), și tot ce mai trebuia explicat, dar în așa fel încât să și înțeleagă chiar și un public încă neinițiat în sacrul primordial, dar dornic de inițieri. Un sacru primordial care, după cum spune Sfântul Augustin (primul om modern al omenirii, cum îl numea Tolstoi), este identic cu credința pe care, de vreo două milenii, o numim creștinism.
Cum era și firesc, Grigore Leșe a cântat și cântece de stea și producții culte creștine, dar insistând asupra confuziei care se face între colind și între așa-zisul colind creștin, cel atât de popular în Bucovina, deși în multe dintre aceste vifleimuri încă mai supraviețuiesc structuri și ritmicități arhaice. Desigur că, în curgerea veacurilor, datina Colindului a asimilat decadențe mithrice, zalmoxiene și creștine, dar filonul originar, inestimabil, încă se mai păstrează și trebuie curățat de confuzii. Cântând vifleimuri și cântece de stea, sacerdotul identității noastre spirituale a folosit și fluierul („cum se mai folosește pe la noi”), dar și toaca, și ea relicvă preistorică, pentru regăsirea Timpului în toate duratele și durutele sale, în condițiile în care noi suntem „un neam nemărturisitor”, care anevoie își mai poate descifra și pricepe „veșnicia (care) s-a născut la sat”.
Într-o frântură de vremuire, Grigore Leșe a izbutit să desfășoare patru milenii și jumătate de sacralitate carpatică, doar trăindu-le aproape șamanic. Grigore Leșe nu cântă, el trăiește sacralitățile și se crucifică peste sunete și peste cuvinte.
L-am așteptat, după acest incredibil ritual, în fața Catedralei Romano-Catolice, apoi am dispărut amândoi în întuneric și ger. „Haideți, să vorbim!”, mi-a zis și ne-am tot dus, de era să ne pierdem pe cer, dacă nu ne-ar fi strigat soția dumisale, avertizându-ne că am greșit calea. Cea pământească, desigur, pe care încă mai suntem datori s-o pășim.
Nu știu câtă vreme am colindat amândoi prin întunericul urât împestrițat cu licurici de plastic al Sucevei, dar cu siguranță că a fost o durată.
Și-acum o să mă laud, dar trebuie să o fac: concertul acesta al inițierilor a fost gândit de Grigore Leșe după structura cărții mele „Vechi colinde bucovinene”. Sacerdotul o înțelege, o trăiește, pentru că structura cărții mele coincide cu structura erudiției și înțelepciunii lui, Grigore Leșe fiind unul dintre cei mai tulburători filosofi ai culturii, pe care am avut norocul să-i întâlnesc în această viață.
În final, m-a întrebat ce cred că ar fi de făcut, ca să nu se piardă și ce ne-a mai rămas, ce încă mai putem pricepe, dar n-am avut răspunsuri. L-am rugat doar să continue să oficieze, să inițieze, iar dacă nici inima și mintea lui nu se vor auzi și nu vor reverbera în mulțimile care suntem, înseamnă că nici măcar speranța de a deveni, odată și odată, o națiune nu-și mai are rostul.
Sărbători fericite!
