Săptămâna asta, dacă pot să spun că am fost în priză, atunci am fost doar pe partea (nu, nu economică!) handbalistă, mai ales că primele trei meciuri ale Naționalei feminine arătaseră o cu totul altă față (la propriu!) a echipei: adică văzusem, după ani buni de zile, jucătoare relaxate, zâmbitoare, conștiente de valoarea lor. Le-am văzut pe câteva cu gura pân’ la urechi, hilizindu-se chiar când ne conducea Ungaria în primul meci și ele comiseseră greșeli aproape impardonabile. „Taci, că-i bine!”, mi-am zis eu, amintindu-mi de zâmbetul larg și permanent al „dințosului” din vremea când el era numărul 1 mondial, iar Barcelona invincibilă. Trei meciuri la rând, lucrurile au evoluat exact cum trebuia: cu greșeli, cu zâmbete după ele și cu victorii la final, de unde am tras din nou o concluzie perfect greșită, anume că vom defila până în finala pe care o vom câștiga în fața Rusiei, dacă tot am bătut-o și într-un amical, acum vreo două luni. …Și a venit meciul cu Spania! O echipă tânără și nervoasă rău, al cărei joc absolut încântător a făcut ca bătrânele noastre să pară de-a dreptul niște băbăciuni, ca dosul pivotului nostru, Manea, să ni se arate la adevăratele (și monstruoasele) sale dimensiuni care o transformă pe tânăra speranță într-o bașoaldă de toată panarama, iar pe Huțupan să o vedem apărând 0 (zero) șuturi. Am văzut jucătoare românce pasând mingea direct spectatorilor, contraatacuri eșuate fie prin deposedare de către adversarul care alerga de vreo 314 ori mai repede decât Mamaie Amariei sau decât aia cu târtița imensă, fie prin șuturi de-a dreptul cretine, fix în mațele sau copitele portăriței spaniole.
Am bătut, totuși, o Ucraina la fel de greoaie, urmând ca, pentru noi, Ungaria să bată Spania. N-a fost să fie, drept pentru care mai rămânea să facem măcar egal cu Norvegia. Ei bine, diferența dintre România și Norvegia, pentru cei care n-au văzut drama, a fost exact aceeași dintre Steaua și Fiorentina.
Am uitat ceva? A, da: și în meciul cu Spania și în cel cu Norvegia, handbalistele noastre și-au revenit. Adică aveau din nou privirea aia cretină, cu ochii holbați ca în filmele horror, sau ca Dică pe stadionul din Lyon. Zâmbetul, și o dată cu el și victoria, rămăsese doar o amintire.
