Gospodăria de Partid aduna cotizațiile și veniturile din afacerile capitaliste ale PCR (II)

Confesiunile scriitorului Ioan PÎNZAR
Ciubucul comunist începea cu oferirea de cadouri la diverse ocazii, de jos în sus. Nu era deloc diferit de ceea ce se întâmplă astăzi. Ceaușescu primea vagoane de cadouri, produse de artizanat, mobilier, haine, delicatese, băuturi, dar acestea ajungeau la gospodăria de partid care le valorifica. Era un proces capitalist mascat, permis numai gospodăriei de partid dar interzis oricărei alte inițiative străine de PCR. Activiștii mai mici și subordonați lui Ceaușescu păstrau însă cadourile primite de la directori, primari, secretari de partid. Nu erau cadouri în lei sau valută. Doar whisky și Kent, când era cazul, dar mai ales plasele pline cu produse alimentare specifice fiecărui județ. În învățământ, cadrele didactice cărau cu traista permanent „darul” pentru toate problemele lor profesionale: grade, definitivat, fixări pe posturi, supliniri etc. Unde le cărau? La șefii de la județ. „Traista” este un nume generic. Treptat-treptat, cuvântul de origine turcească „ciubuc“ a fost înlocuit cu „șpagă“, toți însă evitau adevăratul termen legal: mită. Ceaușescu și-a amintit prin 1985 de vremurile austere din anii decretului lui Gheorghiu-Dej. Unii hoți mai mari au fost chiar condamnați la moarte, într-o celebră afacere cu vinuri. Și alți lucrători din industria alimentară au fost condamnați la ani mulți de pușcărie. Dar totul venea prea târziu. În cumplita criză a alimentelor, datorită exportului lor masiv pentru plata datoriei externe, furturile de orice fel erau de neoprit. Altfel oamenii ar fi murit de foame, or, președintele României le declarase unor ziariști străini că în România comunistă nimeni nu moare de foame. Ceea ce nu pare a fi o minciună. Cetățenii societății comuniste luptau pentru supraviețuire, prin toate mijloacele, precum exemplarele din orice altă specie animală. Legile vieții nu respectă nici o propagandă. Codul eticii și echității socialiste a fost completat sub Ceaușescu și de o lege specială, excelentă de altfel, care ar fi fost poate bună și astăzi, când s-a furat enorm: era Legea confiscării bunurilor ilicite, adică a veniturilor care nu puteau fi justificate prin cuantumul salarial și alte câștiguri legale. În Suceava au fost două cazuri mai cunoscute și mai spectaculoase: fostul vicepreședinte al consiliului popular județean Moroșanu și-a construit o vilă prin mijloace subterane, de asemenea și fostul prim-secretar Ene Țurcanu. Primului i-a fost confiscată vila, care ulterior a fost modernizată și a devenit locuință a primilor secretari. Ene Țurcanu, vechi bolșevic, a lucrat mult cu hârtii și chitanțe și a reușit să scape cu vila întreagă. Domnul Moroșanu s-a băgat în noua politică, în FSN, după 1990, a devenit pentru câtva timp primarul județului (un post inedit) și apoi și-a recuperat vila.
În țară erau multe cazuri de afaceri ilicite: se auzea mereu pe la noi, de exemplu, de unele vile în județul Neamț sau Harghita…Îmi amintesc și acum de una din vile, ce aparținea unui așa-zis poet care-l cânta cu mândrie revoluționară pe marele cârmaci al României, adică „geniul Carpaților” numit Nicolae Ceaușescu. Ei bine, și vila lui a fost cu „cântec”. Astăzi,.însă, economia subterană nu mai poate fi ținută în frîu de nicio lege, pentru că ea este atent susținută de Parlament, care dacă nu ar avea aceste scopuri nu ar vota asemenea legi aberante și permisive ce încurajează exact hoția și afacerile ilegale.
Am amintit că presa și propaganda socialistă acționau cu fermitate pentru respectarea normelor eticii și echității socialiste. Se făceau planuri de muncă, se bifau acțiunile politico-educative care erau fantomatice și, încet-încet, s-a uitat de codul inițial. În acei ani, 1985-1990, „epoca de aur” era, de fapt, la nivelul comunei primitive. Poeții oficiali cântau în continuare partidul, Ceaușescu era genial, ultragenial, era ultrainteligent, vorba lui Farfuridi. Se pregătea să ajungă bancherul lumii a treia. În acel timp însă viața era mai puternică decât balivernele comuniste. Oamenii muncii furau cât puteau, însă aveau și salarii care le ajungeau să mimeze nivelul de subzistență decent. În acei ani, nu se plângea nimeni de salariul mic, ci de lipsa mâncării, a căldurii etc. O radiografie: între 1960-1975, erau produse alimentare din belșug, dar bani mai puțini. Până în 1960 fuseseră și bani puțini și unele produse alimentare raționalizate. Se putea vorbi uneori de o criză a pâinii. În anii 80, însă, produsele alimentare și energia fuseseră oficial drastic raționalizate. Oamenii se salvau prin tot ce era posibil numai neoficial.
(rubrică îngrijită de Angela Furtună)