God a coborât pe pământ

Unul dintre cele două supranume (nu porecle!) ale lui Eric Clapton este God. Dumnezeu. Celălalt este „Slowhand”. La ăsta merg ghilimelele, la celălalt – nu. Fiindcă Eric Clapton asta și este: dacă nu chiar Dumnezeu, atunci în mod cert trimisul Lui pe pământ. Fiecare atingere a corzii de chitară este o bucățică de Rai. Fiecare vorbă zisă de el, inclusiv cele vreo patru „’ank you!”, te transportă pe un tărâm, nu știu care, dar altul decât Terra.
Alături de Eric, un monument a cărui magnitudine am priceput-o abia acum: Steve Winwood, căruia, dacă aș putea, i-aș cere iertare în genunchi. Pentru ce? Păi, fiindcă am bănuit că Steve, fost leader al grupului Blind Faith (unde alături de Eric a mai cântat și Ginger Baker, toboșarul suprem, fostul lui coleg la Cream), este trecut pe afiș mai din prietenie, mai din generozitate, ca să mai facă și el un ban. Fraților, nu era nici o greșeală dacă pe afiș ar fi fost trecut „Winwood – Clapton”, nu invers! Asta, deoarece aportul lui Steve a fost absolut egal cu al lui Eric. Un chitarist cum n-am bănuit că poate fi cel pe care îl știam doar ca un mare keyboards player. Dar și o voce uluitoare, mergând la fel de bine și la „Well, All Right” (Blind Faith), și la „Gimme Some of Your Lovin’” (Spencer Davis Group), dar încă mai bine la „Georgia on My Mind”, capodopera lui Ray Charles.
Mai trebuie spus că la clape Steve n-a fost singur, pe scenă aflându-se și un al treilea colos, Chris Stainton, omul care a cântat alături de toată lumea: Joe Cocker, Leon Russell, Andy Fairweather – Low, ba și în operele rock ale lui The Who, „Tommy” și „Quadrophenia”. Doamne, cu ce solo-uri demente ne-a lovit, de te făcea să-l uiți pe Jerry Lee Lewis!
Eric Clapton a început să oficieze cu o piesă, mărturisesc, necunoscută mie. Ne-a purtat apoi printre câteva momente antologice, primul fiind „After Midnight”, cu doar puțin înainte de „Key to the Highway”, ambele precedând „Layla”, piesa care mie nu mi-a plăcut niciodată până vinerea trecută, la care cei doi domni s-au așezat pe scaune, au luat câte o chitară acustică și ne-au purtat până în Rai. De unde coborârea s-a făcut destul de abrupt, God atacând, progresiv, piesele grele, începând cu simbolul perpetuum „Crossroads”, de unde n-a mai fost decât un pas mic până la „Voodoo Chile” a lui Jimi, un omagiu adus de doi muzicieni colosali egalului lor trecut în veșnicie.
Finalul a venit după două ore de timp terestru, care au trecut ca două secunde, fiindcă acolo, în lumea lui God, mărimile fizice ale noastre nu operează. Făceam pariuri cu noi înșine: ultima va fi „Blues Power” (cum credeam eu și Radu), „White Room” (cum credea Johan), „Lay Down, Sally”, cum dorea lumea, ci „Cocaine”, probabil fiindcă așa trebuia. Cu un stadion întreg cântând cuvântul-titlu, spre mulțumirea lui God care, la urmă, ne-a mai binecuvântat cu un „’ank you!”, cam al patrulea.
Cine era pe acolo? Păi, toți sucevenii care nu lipsesc niciodată: noi șapte, cu Johan cu tot, Paul Mustață, Cătălin Rodinciuc, elevul meu Ionuț Șorodoc, alți vreo 40 câți am întâlnit, iar „din partea casei” erau Tăriceanu, Bodo, Alexandru Andrieș, Bogdan Naumovici, Robert Turcescu (pe care, când am trecut spre scaunele noastre, Sanda l-a faultat cam de cartonaș galben, spre bucuria lui Sorin Avram, fiindcă nu și-a tras picioarele în timp util) și încă, și încă.
Nu știu cât și ce a înțeles fiecare, dar băiatul ăla dolofan din stânga noastră probabil că a înțeles abia acum că Eric Clapton nu-i ce credea el: la „Layla” a scos, sărăcuțul, o brichetă, și a-nceput s-o fâlfâie pe sus. Ne-am uitat la el, mirați, vreo 30-40 de oameni. După două fâlfâiri, s-a oprit. A văzut că era singur pe tot stadionul. A pus-o la loc, în buzunar, și cred că neam de neamul lui nu va mai scoate brichete la concerte.
Cine n-a înțeles mesajul ăsta, poate-l înțelege pe ăstălalt: am rămas fără frâne la plecare. Ieșeam din Fălticeni. La Moțca, până unde m-am târât, mi-au venit piesele de la Suceava. Mecanicul m-a rezolvat cât a putut de repede. La 15:41 ieșeam pe E85, la Moțca, iar concertul începea, după program, la ora 20. Ei bine, mergând cu 140, iar în București (!!), „doar” cu 130, am ajuns pe scaunele noastre cu un minut înainte ca Eric Clapton că intre pe scenă. Există Dumnezeu. El ne-a ajutat să ajungem acolo pentru a fi, două ore, față în față cu God.