Glasul roților de tren

Cea de a 40-a ediție, jubiliară, a Festivalului „Toamna la Voroneț”, onorată de prezența de-a dreptul curajoasă (în condiții de pandemie cu mii de infectări zilnice!) a unor creatori din mirificul domeniu al cinematografiei, veniți din toată țara, și susținută de stăruitoare eforturi organizatorice menite să respecte rigori aproape insurmontabile (până la urmă, s-au aflat soluții onorabile), a prilejuit nu numai revederea unor merituoase lung-metraje trecute cumva la capitolul „amintiri” ori lansări de carte, dezbateri, recitaluri, incursiuni în nemeritat ignoratul univers al diaporamei – cât și, în ce mă privește, o posibilă confruntare ieri-azi la reîntâlnirea peisajului bucovinean de poveste. Uh, prea lungă fraza preambului menit să introducă trăirile încercate la vederea liniilor secundare îmburuienite și a trenurilor de călători cu unu-trei vagoane rămase pe linia principală!
Am mers, cândva, cu trenul mixt 5493, la Moldovița: cei 20 de km de la Vama erau parcurși în mai bine de două ore! Personalul 5495 ajungea la Fundul Moldovei: 16 km într-un ceas! Odată și odată, luam trenul spre Dornișoara: 34 de kilometri de la Dorna, în peste două ore… Lumea se grăbea mai puțin!
În veacul ce-a trecut, trenul însemna, ehei, mult mai mult decât reprezintă acum! Gările erau adevăratele centre vitale ale localităților binecuvântate cu tren. Nevasta șefului de gară își disputa legitim, cu soața primarului, rangul de primă doamnă a urbei. Trecerea acceleratului era evenimentul zilei, urmărit (vezi „Steaua fără nume”) cu sufletul la gură de elevele cursului superior visătoare la marea aventură. Într-un fel, trenul reprezenta trăsătura de unire dintre măruntul univers local și infinitul lumii acesteia.
Vă mai amintiți vagoanele de clasa a III-a ale călătoriilor copilăriei noastre? Dar mirobolanta șapcă roșie a impiegatului de mișcare ori țăcănitul telegrafului Morse, prin care până hăt târziu, după anii ’60, se mai dirija circulația? Cine să creadă, în anno Domini 2020, că am fost pasageri ai trenurilor mixte, adică, și de marfă, și de călători: în fiecare gărișoară mai de Doamne-ajută, locomotiva se apuca în tihnă de manevră, cu o negrabă învăluită în abur de mit. După care, tranca-tranca, hai la drum, până când mașina trebuia să-și potrivească tenderul sub ulucul adăpătoarei, iar fochistul turna în apa de alimentare sticluța cu dezincrustant, să nu prindă prea grabnic piatră țevile fierbătoare… Stingerea focului în cazanul locomotivei s-a petrecut pe nesimțite, așa că despărțirea de primul capitol al istoriei căii ferate n-a fost resimțită drept șocul intrării într-altă vârstă.
Dacă power-word-ul secolului XVIII a fost cuvântul tun, veacul următor, al XIX-lea, a instalat în același rang vocabula locomotivă, pentru ca secolul XX să considere emblematic atomul (veacul XXI încă mai cugetă). Și tunul, și locomotiva, și atomul sunt, într-un fel sau altul, întruchipări ale forței. Ce putere maiestuoasă exprimau și impuneau bătrânele locomotive cu abur, de la seriile de elită 142.000 și 231.000 („Pacific”) până la măruntele 375.000, „căprițele” 324.000 ale cursei Rădăuți-Botoșani ori harnicele și modestele mașini seria 140.200 din depourile Ițcani și Câmpulung, capabile să ia munții în piept și să treacă fluierând Carpații!
Locomotiva stephensoniană avea totul la vedere, așa că-i înțelegeai truda și efortul doar văzând opintirea pistonului în capul de cruce, ascultând geamătul bielelor cuplare, scrâșnetul bandajelor și strănutul spasmodic al aburului slobozit din cilindri. Suratele lor de astăzi, fie diesel, fie electrice, sunt niște impersonale cutii paralelipipedice lustruite pe roți. Totu-i ascuns, nimic la față de cortină, iar perfecțiunea liniilor drepte depersonalizează. Pur și simplu mi-e dor de fumul de cărbune, de țăcănitul pompei de aer, de „bătaia” sănătoasă a pistoanelor, de vagoanele pe două osii (pluș roșu la a-ntâia, pluș albastru la clasa doua, scândură la a treia…), chiar și de firicelul de zgură intrat în colțul ochiului mi-e dor. Ca și de tufele de alun ce plesneau ferestrele trenului la trecerea Ilvelor…
Zeul automobil a detronat mai întâi tracțiunea cu aburi, apoi, chiar trenul în sine, scoțându-l încet-încet de pe șine și mutându-l, cu alt chip, pe șosea. Și n-avem barem un Muzeu al căilor ferate onorabil! Probabil c-ar trebui să-mi fie jenă, dar recunosc: mi-e dor de fluierul răgușit al locomotivei cu aburi, mi-e dor de șuieratul frânei Westinghouse, de glasul roților de tren. Uite-așa. Mi-e dor.