George Topîrceanu, poet cerebral, stăpân pe o tehnică rafinată a versificației, a fost un spirit lucid, cu o remarcabilă inteligență artistică.
Evoluând de la sentimentalismul epigonic al începuturilor către o poezie impregnată de umor parodic, autoironie, persiflare ușoară, prețul este o voce distinctă în poezia noastră.
Ironizând contrafacerea, poncifele poetice, „moda modernismului” el cultiva cu fantezie tradițiile mai vechi ale lirismului românesc, situându-se în prelungirea unor filoane din Alecsandri, Coșbuc, Zamfirescu, Dumitru Anghel.
Înzestrat cu o remarcabilă inteligență artistică poetul se caracterizează, în primul rând, prin cenzurarea propriilor sentimente.
În umorul lui se ascunde mai întotdeauna o doză de melancolie discretă și uneori de tragism.
Un zâmbet abia schițat este pus aproape în fiecare poezie, dar cenzura lirică nu acționează efectiv, decât în Rapsodii de toamnă și Rapsodii de vară.
Umorul său izbutește să coloreze emoția, să-i dea o notă insolită, în care frapează îmbinarea de zâmbet și melancolie, de veselie și tristețe, de comic și tragic.
Verva umoristică și inteligența artistică se realizează pe deplin în „Parodii originale” („Balada unei stele mici”, „Apostrofare pe lună”).
Umorul lui Topîrceanu este grefat pe fondul melancolic prin expresii plastice, impecabile.
Aceste calități îi conferă individualitate bine mascată într-o epocă de epigonism clasic și manierism simbolic.
Închei cu câteva versuri din „Rapsodii de primăvară”:
Un zarzăr mic, în mijlocul grădinii
Și-a răsfirat crenguțele și spinii
De frică să nu-i cadă la picioare
Din creștet vălul subțirel de floare. ***
Că s-a trezit, așa, de dimineață
Cu ramuri albe și se poate spune
Că-i pentru-ntâia oară-n viață
Când i se-ntâmplă asemenea minune!
Profesor Silvia Orban
