Gastronomie… cu umor (16). Franțuzisme

Motto. Piciorușul de broască este un clișeu, dar și o marcă distinctă a gusturilor – exquis? – franceze. Clișeu sau nu, Franța importă anual peste 4.000 (!) de tone de ”pui de baltă”, majoritatea din Indonezia.
Tort(Napoleon). ”În ciuda numelui, Tortul Napoleon nu este un desert franțuzesc ci unul… rusesc, apărut la ceva vreme de la războiul pe care îl omagia. Prăjitură festivă, deosebit de fină și de elegantă, tortul face trimitere la bătăliile de la Smolensk și Borodino și la întreaga poveste a războiului ruso-francez de la începutul veacului al XIX-lea. În fapt, popularitatea dulcelui a crescut din 1912, o dată cu celebrarea a 100 de ani de la victoria Rusiei împotriva lui Napoleon Bonaparte, prilej cu care, la curtea ultimului Țar al Rusiei, Nicolae al II-lea Romanov, au fost servite sute de porții din acest deliciu. Tortul este creat dintr-o mulțime de straturi, făcute din foi de aluat fraged, umplute cu cremă de vanilie. Nimic nu este întâmplător în simbolistica acestei compoziții. Foile suprapuse reprezintă numeroasele trupe franceze, armata lui Napoleon fiind cunoscută în istorie ca „La Grande Armée”. Aspectul triunghiular al porției face referire la forma pălăriei lui Napoleon – faimosul său tricorn -, iar bucățelele de foaie de aluat uscat pisat care acoperă prăjitura asemenea unor fulgi, trimit direct la zăpada rusească, care a „topit” puterea armatei franceze, cea care, până atunci, se umpluse de glorie în toată Europa. Această desăvârșită rețetă de tort i-ar fi plăcut, cred, chiar și celui atât de îngenunchiat de iarna rusească: Napoleon.
Ratatouille.Asta nu este decât o tocană făcută numai din legume, în jurul orașului Nice. Această ratatouille niçoise seamănă cu ceea ce noi numim, în Balcani, „ghiveci”. Osmanlâii umplu o vânătă cu legume, iar rețeta se numește imam bayildi. Sub o formă sau alta se face cam în toata regiunea noastră. Pentru o porție de asemenea tocană de legume, se taie vinetele și dovleceii sau zucchini (cu tot cu coajă!) în cuburi mai mari, iar ardeii se fac fâșii. Se călesc toate – pe rând – într-o tigaie, după care se pun într-o cratiță cuprinzătoare și se amestecă. Pentru sos, se pune la încins uleiul de măsline și se rumenește ceapa. Se adaugă roșiile tăiate cubulețe (și, pe cât posibil, curățate de semințe), usturoiul „cu mână spartă”, o foaie de dafin, un praf de nucșoară, sare de mare și piper. Măiestria cu care Franța gătește tocănițele a ajuns să ridice o mâncare de rând a săracilor la rang de artă, după cum ne spune încă din 1795 Sébastien-Roch Nicolas de Chamfort: „Mépriser l’argent, c’est détrôner un roi: il y a du ragoût!”.
Rețetă. Întors acasă, Maurice găsește un bilet: ”Dragul meu, cina ta este în dulapul din bucătărie. Este vorba de o cutie de spaghete, pe care va trebui să le fierbi 12 minute într-o oală cu apă sărată. Dacă ai răbdare, o să-ți trimit și o cutie cu sos tomat. Asta după ce voi ajunge la Nisa, unde voi petrece luna august alături de Jean, tânărul ospătar de la pizzeria din colț.”
Sex. Sexul e ceva stresant. Prima dată te ferești de părinți, apoi de copii și mai târziu de soție.
Psycho.Complexul Electrei: atracția pe care o au fetele pentru propriul lor tată. Complexul lui Oedip: după Freud, este dorința obscură a copilului pentru părinții care îl hrănesc, fiul având o fixație către mama sa, iar fiica pentru tată (vezi, mai sus, complexul Electrei).
Tristețe.”A face amor cu o femeie care nu-ți place e la fel de trist ca atunci când trebuie să muncești.” (Jean Anouilh)
Admirație.”Ce formidabili sunt francezii: fac amor chiar și atunci când nu sunt beți.” (Art Buchwald)
Napoleon.Adulat (mai mult din orgoliu național) de compatrioți, micul caporal (și mai ales opera lui) este tot mai apăsat contestată de istoricii serioși. Curajosul P. Rambaud („Iarna lui Napoleon”) consideră drept o „epopee absurdă, paranoidă” decizia Împăratului de a ataca Rusia, în fruntea unei „armade” de 500.000 de oameni, încropită în grabă, de vreme ce jumătate din soldații lui… erau străini. Rușii se retrag, fălosul Bonaparte ocupă un oraș pustiu și incendiat, Moscova (abia acum înțeleg bine de ce memorialul de la Borodino, ce slăvește victoria țarului, este evitat de turiștii francezi). Îngenuncheați de imbatabilul „General Crivăț” – care îi va umili și pe nemți, peste un secol și ceva! –, eroii Europei, speriați, flămânzi, disperați, se transformă într-o bandă de tâlhari feroce, într-o hoardă jalnică, sălbatică, de asasini. Asemeni „urmașului” său, Hitler, Napoleon nu pricepe, ba chiar disprețuiește suferințele groaznice ale soldaților săi, condamnați la moarte sigură prin ambiția sa absurdă. Cinic, utopic, mincinos, burtosul Bonaparte a eliberat prin aventura sa continentală – fapt foarte grav! – o hidră ale cărei capete hidoase, naționalismele, renasc virulent în Spania, Germania, Anglia. Iar molima lor, ușor de activat, va face ravagii în Europa post-napoleoniană, începând cu 1948 și continuând și azi, cu Kosovo ori cu alte regiuni. În urma lui, cazacii își vor așeza tabăra în buricul mândrului Paris… Încât autori recenți au temei să scrie că așa-zișii „regi mediocri”, precum Ludovic al XVII-lea sau Ludovic-Filip, pot fi regretați, deoarece ei n-au provocat Franței și Europei atâta suferință, moarte și nesiguranță ca „genialul Napoleon”. Ca român, ar trebui să mă întreb dacă „nebunia” napoleoniană ne-a adus mai mult bine ori – a la longue, nu doar momentan! – mai mult rău. Dar asemenea exercițiu n-ar putea fi decât un sterp why… , retroactiv și inutil… (vezi „soclu”).