M-au fascinat aproape pâna la obsesie lucrurile mărunte, lucrurile simple din viața noastră, cele care SUNT viața noastră. Nu prea le luăm în seamă, nu le considerăm demne de atenția noastră imediată și de o considerație profundă. O atingere, o privire, o cină cu familia sau prietenii, o îmbrățișare, o floare în vaza de pe noptieră, copiii jucându-se în preajmă. Atât de multe, atât de multe, aparent banale. Orele, secundele pe care le inhalăm inconștient, nerecunoscători, veșnic nemulțumiți, cu mintea la ceea ce nu avem. Slăbiciune în forță și forță în slăbiciune. Durere și bucurie. Dragoste și ură. Moarte și viață. Moarte și iubire?
Dacă ne-ar întreba cineva, probabil ne-am aduce aminte de slăbiciune, de durere, de ură și de moarte. Și restul? Cei mai mulți considerăm restul un dat, ceva ce merităm, ceva ce trebuie să vină în mod obligatoriu cu viața, un fel de efect imediat al nașterii însăși. Slăbiciunea, durerea, ura și moartea par să fie doar întreruperi neplăcute sau tragice ale cursului existențial, ceva ce trebuie să îndurăm, ceva ce trebuie să producă respingere și nu înțelegere, nicidecum învățare. Poate că adevărul se ascunde în răsturnatul acestui fapt. Poate că aici este un iad, un haos de valori și non-valori, tentație și virtute amestecate, contopite și topite, o oglindă distorsionată a sinelui sau doar o iluzie a minții prinsă între material și transcedental, între aici și acolo, între înger și demon,iadul iluziei, al slăbiciunii și durerii, al urii și morții, unde doar iubirea și bucuria, puterea și viața sunt întreruperi ale cursului firesc al lucrurilor. Întreruperi pe care trebuie să le prețuim chiar dacă în comparație cu moartea sau durerea par să reprezinte un univers miniatural pictat pe un bob de orez.
Micile momente de slăbiciune, micile momente de durere, măruntele momente de ură. Sună ciudat, nu? Un moment de durere nu poate fi mărunt, cu atât mai puțin inevitabilul moment al trecerii în neființă. Se pare însă că în logica noastră doar bucuriile sunt mărunte, la fel și momentele de iubire, de biruință și de viață. Ce e viața dacă nu un scurt moment, perfect în sine însuși, atât de subtil încât nu vedem decât suferința și moartea, atât de frumos încât e natural și pe care îl irosim încercând să scăpăm de marile suferințe, de marile slăbiciuni și de necuprinsa moarte.
Ada Cocoș
