Gânduri despre Antimis la sfințirea acestuia

Fiecare antimis în parte se sfințește prin stropirea cu agheasmă și prin ungerea cu Sfântul și Marele Mir, în semnul Sfintei Cruci. Înainte de a fi dăruite bisericilor ce urmează să fie sfințite, – sau în cazul în care noul episcop sau chiriarh al locului dorește să schimbe antimisul –, arhiereul pune în buzunărașul cusut pe spatele antimisului o părticică din moaștele unui mucenic, îmbrăcate în ceară și unse cu Sfântul și Marele Mir.
Antimisul simbolizează giulgiul în care a fost înfășurat trupul Domnului nostru Iisus Hristos la punerea Sa în mormânt, precum și mormântul Acestuia.
Originea antimiselor este legată de două perioade diferite: cea preiconoclastă și cea post-iconoclastă.
În epoca preiconoclastă, în piciorul Sfintei Mese se puneau părticele din moaștele martirilor. Această practică își avea originea în creștinismul primar, când mormintele martirilor serveau drept loc pentru Sfânta Masă. Însă de multe ori, din cauza tulburărilor cauzate de persecutori, preoții erau nevoiți să întrerupă Sfânta Liturghie și să o continue în alt loc. În atari situații, sfintele erau înfășurate într-o pânză specială pe care se continua săvârșirea Sfintei Liturghii.
Ulterior, într-un buzunărel special amenajat s-au pus părticele din moaștele martirilor, pânza servind astfel drept altar mobil. De multe ori, antimisul a servit și drept certificat de hirotonie pentru slujitor, întrucât, având semnătura episcopului locului sau a celui care l-a hirotonit, dovedea dacă este sau nu în comuniune cu Biserica dreptslăvitoare. Astfel se întâmpla în vremea Sfântului Vasile cel Mare, când ortodocșii, din cauza arienilor, semiarienilor sau sabelienilor, erau persecutați, iar sfântul slujea în afara cetății. Multe dintre scrisorile sale redau acea tristă realitate în care ajunsese Biserica în vremea persecuțiilor lui Iulian Apostatul.
Sub forma și dimensiunea celor de astăzi, antimisele apar abia prin secolele VII-VIII, răspândirea lor fiind favorizată de persecuțiile iconoclaste, când iconodulii, alungați din biserici de iconoclaști, erau nevoiți să săvârșească Sfânta Liturghie în aer liber. Ele se găseau și în paraclisele particulare ale dregătorilor din Bizanț, paraclise care nu se sfințeau; așezarea pe Sfânta Masă a antimiselor cu semnătura chiriarhului conferea autoritate canonică și paraclisului.
Începând cu secolul al XVII-lea, antimisele au fost așezate în toate bisericile, chiar și în cele unde Sfânta Masă fusese sfințită. Astăzi, preotul primește antimisul de la episcopul său, a cărui semnătură garantează nu numai existența unei comunități euharistice locale, ci și comuniunea sacramentală ce există între arhiereu și preot.
Sfințirea antimiselor se săvârșește de chiriarhul locului înainte de a se începe Sfânta Liturghie. Arhiereul, îmbrăcat cu veșmintele liturgice, ca la Sfânta Liturghie, Îl roagă pe Arhiereul cel Veșnic, Care poartă grijă de mântuirea neamului omenesc, să-l învrednicească fără de osândă a săvârși sfințirea antimiselor puse înainte, care s-au făcut întru slava măririi Lui și spre mântuirea noastră, prin împărtășirea euharistică. După această rugăciune, se începe slujba de sfințire, însoțită de cereri speciale, legate de momentul sfințirii.
După rostirea ecfonisului obișnuit, urmează o rugăciune structurată în trei părți. În prima parte se vorbește despre atotputernicia lui Dumnezeu, în partea a doua se vorbește despre Sfinții Apostoli care, prin primirea Duhului Sfânt, au sădit biserici în tot pământul, pentru ca să se aducă în ele preasfintele și cele fără de sânge jertfe, iar partea a treia cuprinde epicleza propriu-zisă: „Rugămu-ne Ție, trimite pe Sfântul Duh cel închinat și atotputernic și sfințește antimisele acestea. Umple-le pe dânsele de lumina cea veșnică, fă-le pe dânsele să fie spre plăcerea locuinței Tale, fă-le locașul măririi Tale, împodobește-le pe dânsele cu dumnezeieștile Tale daruri cele mai presus de lume, încât dumnezeieștile jertfe ce se vor săvârși peste dânsele, să ajungă la Sfântul cel mai presus de ceruri și tăinuitorul Tău jertfelnic”.
După ectenia mică, urmată de un ecfonis special, se rostește rugăciunea de sfințire a apei de trandafir, pregătită în prealabil. După ce antimisele sunt stropite cu apă de trandafir, însoțit de formula din Psalmul 50, 8: „Stropi-mă-vei cu isop și mă voi curăți, spăla-mă-vei și mai vârtos decât zăpada mă voi albi”, fiecare antimis în parte se sfințește prin stropirea cu agheasmă și prin ungerea cu Sfântul și Marele Mir, în semnul Sfintei Cruci.
În acest timp se citesc psalmii 132, 83, 131, 92, încheindu-se cu versetele 1 și 12 din Psalmul 25: „Judecă-mă, Doamne, că eu întru nerăutatea mea am umblat […] Căci piciorul meu a stat întru dreptate; întru adunări Te voi binecuvânta, Doamne”.
Imediat după citirea psalmilor, se cântă troparele: „Sfinților mucenici…” și „Slavă Ție, Hristoase, Dumnezeule…”, tropare care se cântă și la Sfânta Taină a Cununiei, și la cea a Hirotoniei. La punerea antimisului pe Sfânta Masă, se cântă troparul „Iosif cel cu bun chip…”, urmat de rugăciunea de biruință: „Slavă Ție, Dumnezeului nostru, în veci. Amin”.
După această rugăciune, arhiereul citește alte trei rugăciuni consecutiv. În prima rugăciune I se cere Mântuitorului Iisus Hristos ca, pentru rugăciunile sfinților mucenici ale căror moaște au fost puse în acele antimise, „să ne învrednicească ca să-I aducem peste dânsele jertfa cea fără de sânge”. Rugăciunea a doua aduce aminte de bunătatea lui Dumnezeu, care a instituit Taina Hirotoniei și a întemeiat Biserica, pentru ca atât Sfinții Apostoli, cât și cei care au urmat lor să înalțe altare și pe ele să se aducă jertfa cea fără de sânge spre iertarea păcatelor, spre îndreptarea vieții și spre plinirea a toată dreptatea. Rugăciunea a treia este de fapt o invocare a harului lui Dumnezeu, cel dat Sfinților Apostoli și cuvioșilor părinți ai Bisericii din prea multa iubire de oameni a Părintelui ceresc: „Umple de mărire, de sfințire și de har jertfelnicul acesta, ca jertfele cele fără de sânge ce se vor aduce pe dânsul Ție să se prefacă în preacuratul Trup și scumpul Sânge al Unuia-Născut Fiului Tău, marelui Dumnezeu și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, spre mântuirea a tot poporului Tău și a nevredniciei noastre”.
Pericopa apostolică ce se citește în cadrul slujbei de sfințire este de fapt scrisoarea pe care o adresează Sfântul Pavel evreilor, cărora le recomandă să privească în viață la ținta Hristos, care este dincolo de Moise.
La rândul ei, pericopa evanghelică ne aduce în atenție momentul sfințirii Templului din Ierusalim, precum și disputa dintre iudei și Hristos. După obișnuita ectenie întreită, se face otpustul.
Timp de șapte zile, se săvârșește Sfânta Liturghie pe antimisele sfințite. Înainte de a fi dăruite bisericilor ce urmează să fie sfințite, – sau în cazul în care noul episcop sau chiriarh al locului dorește să schimbe antimisul –, arhiereul pune în buzunărașul cusut pe spatele antimisului o părticică din moaștele unui mucenic, îmbrăcate în ceară și unse cu Sfântul și Marele Mir.
Moaștele mucenicilor din antimise și din piciorul Sfintei Mese arată că Biserica s-a întemeiat pe jertfa lui Hristos, dar se susține și prin jertfa celor care cred în El, mărturisindu-L. Primul dintre aceștia a fost Sfântul Arhidiacon Ștefan care, asemenea Mântuitorului nostru Iisus Hristos care a zis: „Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac” (Luca 23, 34), a îngenuncheat și a strigat cu glas mare: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!” (Fapte 7, 60).
Sfinții se odihnesc în Dumnezeu și ne încredințează că Dumnezeu ne-a chemat și permanent ne cheamă să ne apropiem „cu încredere de tronul harului, ca să luăm milă și să aflăm har, spre ajutor la timp potrivit” (Evrei 4, 16). Iată de ce Hristos – spune Sfânta Scriptura – face să se vadă „sub jertfelnic sufletele celor înjunghiați pentru cuvântul lui Dumnezeu și pentru mărturia pe care au dat-o” (Apocalipsa 6, 9).
Antimisul este întotdeauna învelit într-o pânză, care se numește iliton (cămașă). Ilitonul ne aduce aminte de mahrama cu care a fost înfășurată fața Mântuitorului. Deasupra antimisului se așază Sfânta Evanghelie, prin care se vestesc toate cele ce s-au săvârșit și se săvârșesc de către Hristos cu valoare veșnică; desigur, cu încredințarea pe care ne-o întărește Sfântul Evanghelist Ioan – ucenicul iubit al Mântuitorului a cărui mărturie știm că e adevărată (Ioan 21, 24) – că „Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu”, și crezând, să avem viață veșnică în numele Său (Ioan 20, 31).
Aceasta ar fi pe scurt istoricul apariției antimiselor!
(Sursa: http://www.arhiepiscopiasucevei.ro/)