Se spune că superioritatea acestei civilizații stă în cuceririle inimaginabile ale tehnicii și științei. Însă, multe dintre aceste atuuri se pot asemăna cu o sabie cu două tăișuri care, pe deoparte despică negura incertitudinii viitorului, iar pe de altă parte poate tăia cel mai important aspect al existenței omului: relația cu Dumnezeu.
Înveșmântat cu atâtea daruri tehnico-științifice, purtând pe cap numai cununa rațiunii și ținând în spate rucsacul cu amintirile nu tocmai plăcute ale materialismului ateu, românul zilelor noastre este asemenea unui pom care, la orice adiere de vânt este gata să se aplece până la pământ. Așa se face că după atâtea furtuni turcești și fanariote, viscole rusești sau brize frățești pseudocreștine, astăzi românul este invitat prin mai multe mijloace media la ridicarea pe cele mai înalte culmi ale fericirii prin surogate de tipul “gândește liber”.
Omul, liber să aleagă între bine și rău
Gândirea știm că este un produs al rațiunii, iar rațiunea, așa cum învață Biserica, este componentă a “chipului lui Dumnezeu” în om, alături de voință și de sentiment. Dacă spunem că trebuie să gândim liber, afirmăm că până acum nu gândeam liber, că omul nu este o entitate, o ființă liberă, ci condamnată sau predestinată, fie de Dumnezeu, fie de tarele “utopiilor” politico-filosofice care i-au format o seamă de automatisme. Cât privește crearea omului, Dumnezeu nu poate crea decât ființe după chipul Său liber de a fi, iar manifestarea libertății omului ne-o zugrăvește foarte clar istoria. Dumnezeu este Binele și firesc ar fi fost ca omul-creatură a lui Dumnezeu, dacă era “neliber” să facă numai lucruri bune, însă de la Adam și până la sfârșitul veacurilor omul va continua să oscileze între bine și rău, tocmai pe baza acestei libertăți de manifestare necondiționată: ”Iată, pun înaintea ta Binele și răul, alege binele să fii fericit ”. Dumnezeu creează omul liber necondiționându-l, ci ca un Bun Părinte, doar îndemnându-l. Petre Țuțea a exprimat forte frumos libertatea omului afirmând: “Robește-mă Doamne, ca să fiu liber”.
Niciodată lumea n-a slujit atât de tare banului ca astăzi
Gândește liber ar putea să ne sugereze o ieșire din indiferența și moleșeala (monștri ai somnului rațiunii) specifice unei societăți în tranziție, ale cărei obiective s-au pervertit atât de mult încât idealismul a fost obligat să cedeze locul pragmatismului, mercantilismului, sau cum ar spune A. Mironescu “niciodată lumea n-a slujit atât de tare banului ca astăzi” (Kairos).
Dar la fel de bine “gândește liber” este o palmă dată tuturor nostalgicilor marxism-leninismului care încă mai visează la un tătuc pământesc de la care să primească rezolvarea tuturor problemelor existențiale sau, de ce nu, libertatea aceasta de gândire ne poate sugera o întoarcere la ateism, sub forma sa liber cugetătoare. Totuși, “gândește liber” poate fi și un parșiv îndemn de renunțare la valorile Tradiției, de uitare sau ștergere din mințile și sufletele noastre a autorității Bisericii, Familiei, Statului și chiar Școlii. Atingerea fericirii nu presupune eliberarea de mărgăritarele veritabile pe care instituțiile mai sus menționate le oferă omului, ci strădania permanentă de cunoaștere. Nici Sfinții și nici marii oameni politici n-au gândit decât pe baza relației cu Dumnezeu prin aproapele. Spunând cuiva gândește liber, îi ceri să renunțe la tot ceea ce are el, la tot ceea ce îl reprezintă pe el, la tot ceea ce este el.
„Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește întru mine”.
În cazul unui creștin, cerându-i să gândească liber, îl obligi să devină propriul său Dumnezeu, să facă nefastul pas al sărmanului Dionis pe tărâmul autonomie. Dezbrăcarea de originea și menirea divină a gândirii îl aruncă pe omul zilelor noastre în cel mai întunecat cotlon al neștiinței, putând fi astfel foarte ușor manipulat în scopuri cu totul contrare libertății. Lui “gândește liber” îi putem opune un forte frumos cugetă smerit, adică în locul înfumurării păunului să așezăm simplitatea ziditoare a bibilicii, strigând și noi împreună cu Pavel: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește întru mine”.
În concluzie, numai gândindu-ne la Dumnezeu, la originea noastră edenică și viitorul nostru în, prin și cu Hristos, numai meditând la poruncile lui Dumnezeu și la împlinirea lor, muncind și lăudându-l pe Creator, putem spune că într-adevăr GÂNDIM.
(Pr. Napoleon Nicolae Dabu)
