Putem observa cu ușurință cât de mult fumatul este prezent în viața noastră. Știm că este o activitate plăcută, care se deprinde mai greu sau mai ușor, care este lipsită de satisfacții inițial, dar care cu timpul devine un obicei plăcut.
Cei care fumează îi acordă semnificații diferite – de modalitate de relaxare, de concentrare, de a fi în ton cu grupul, de a face ceva cu mâinile, de obișnuință etc
Ne putem gândi că fumatul are un efect neobservabil practic, pe termen scurt, însă pe termen lung lucrurile sunt cu totul altfel.
Știm că acest obicei își pune amprenta asupra noastră în multiple moduri: de la modificări asupra degetelor, dinților, tenului, vocii, sănătății plămânilor etc., la anumite modificări psihologice create de dependența psihologică de fumat.
Astfel, fumatul poate deveni chiar o parte a vieții noastre de zi cu zi, o activitate pe care o facem sau măcar o inițiem practic automat, observând țigara în mână și neștiind când am aprins-o; poate deveni un refugiu când ne simțim singuri, neînțeleși, neacceptați, îngrijorați sau stresați sau un mod prin care credem că ne concentram mai bine. În mod cert, fumatul devine astfel, un mod în care ne simțim mai bine cu noi înșine, mai aproape de noi înșine, dar ignorând faptul că în mod subversiv, pe termen lung, ne dăunează fără drept de apel. Astfel, fumatul ne este prieten pe termen scurt și dușman pe termen lung.
Având fiecare liber arbitru și libertatea de a lua decizii pentru propria persoană, fiecare adoptă atitudinea dorită în raport cu fumatul și locul pe care i-l rezervă în viața sa. Cei care își pun problema să renunțe la fumat, au nevoie însă de o motivație reală și fermă pentru a reuși. Iar aceasta motivație poate fi evazivă inițial, dar poate fi amplificată ulterior prin dorința proprie de a ne fi mai bine și prin suportul oferit de cei din jur.
Cu siguranță, însă, această motivație își poate găsi forța și durabilitatea în respectul nostru de sine, în dorința de a ne ocroti sănătatea, de a face alegeri optime pentru noi, în esență, în capacitatea noastră de a ne iubi.
În psihologie se face o analogie care poate uimi pe mulți dintre noi: între fumat și alăptare, prin faptul că ambele au rolul ca prin intermediul gurii, să obținem o stare de bine, de ocrotire, de acceptare, de intimitate. Cu alte cuvinte, în mod inconștient, fumatul ne pune în legătură cu senzațiile plăcute, hrănitoare, ocrotitoare, pe care le-am simțit inițial la sânul mamei. Astfel, se explică dificultatea cu care unii renunță la fumat și gradul în care ei au nevoie de aceasta împlinire afectivă.
Putem să apelam la diverse moduri de a renunța la fumat: să ne propunem o perioadă în care să nu mai fumăm, o perioadă aleasă în funcție de capacitatea noastră reală de a renunța la fumat – 3 zile, 2 săptămâni etc. În acest mod renunțăm treptat la fumat, nu brusc, dar important este să-l înlocuim cu ceva care ne acordă efectul scontat. Cu alte cuvinte, pe lângă decizia de a renunța la fumat, bazată pe dorința de a ne respecta mai mult propria persoană, avem nevoie să ajungem în alt mod la sentimentul că suntem intimi cu noi înșine. De exemplu, putem să ne orientăm spre altceva care ne face plăcere și ne este accesibil.
Acest aspect ne garantează că ulterior nu vom mai simți nevoia de a reîncepe să fumăm. Astfel, renunțarea la fumat devine un prilej de introspecție prin care ne explorăm propriile nevoi afective și modul sănătos în care ne este bine să ni le satisfacem.
Sursa: www.idieta.ro
