Din petrecerile fotbaliștilor la sfârșit de campionat n-au lipsit, firește, manelele, deplin asortate cu tatuajele tip Tombuctu & Zambezi. Nimic de reproșat, e dreptul lor, fiecare fumează țigara ce-i convine, n-avem nici un temei să-i pretindem lui Golofca (cu ce fain vultur negru și-a împodobit ceafa!) să asculte Bach, nici lui Dâlbea să voteze cu Picasso – fiecare, cu-ale sale. După cum s-a aflat din declarațiile unui manelist cunoscut, și președintele Băsescu agrea genul, invitând ciraci de-ai lui Guță să „încălzească” petrecerile mai intime de pe la Predeal și Sinaia. Cum există de acum și posturi tv corespunzător profilate, este firesc să se încerce deslușiri teoretice pe tema „maneaua la români”, fenomenul să fie studiat cât se poate de serios la Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din București, iar cunoscătorii să încerce alcătuirea manualului „Cum să faci o manea de succes”. O variantă intitulată „Lămurire pt. 13339” (?) ne propune pe internet, sub ocrotirea cvasi-anonimatului, Andrei B., care identifică „10 pași simpli pentru a alcătui o manea de succes”. Dacă se înlătură exagerările parodice (autorul nu prea pare a fi fan al genului), rămân suficiente sfaturi de bine, care, consecvent urmate, permit intrarea pe cal alb în templul manelei perfecte, dar și receptarea nedreptățitului oftat pe note în deplină cunoștință de cauză. Pasul 1 ar fi rebotezarea cu nume de baștan (Elvis, Florin Fermecătoru’, Englezu’ etc.). Pasul 2 este discutabil: „Incultura generală obligatorie” – doar n-o să-l includem în această categorie și pe Băsescu, cel care, se știe, a-nceput prin 2008 să citească un roman de Cărtărescu. Pasul 3 este și mai de neacceptat („IQ mai mic decât numărul de la pantofi” – or fi și maneliști care poartă 46). Pasul 4: „posesie sau achiziționare pe parcurs de limuzină, castel, faraoancă și boraci (puradei)”. Pasul 5: „rude în pușcărie”. Pasul 6: „imaginea – adică, bijuterii, lanț, ghiul, brățară de aur; freza: două părți gel, o parte păr. Hainele: cât mai strălucitoare și de prost gust, pantofi de lac, vestă, manta sau capă.” Pasul 7: „Vocabular obligatoriu – bani, dușmani, țigani, golani, femei, fetițe, prințese, băutură, dolari, aur, parai, lovele, milionar, Mercedes, celular, inimă, suflet, Dumnezeu, viață, valoare ș.m.a. Interjecții: ooooof, ah, șa-la-la, cicala-cichicia etc.” În febra procesul de creație, manelistului îi sunt îngăduite licențe altfel considerate greșeli gramaticale și erori de versificație. Cum ar fi verbe conjugate aiurea, substantive cu pluralul la alegere, construcții de tipul „la toți”, „lu copilu’ meu”, „aș vrea ca să te regăsesc”, așa-zise rime cu același cuvânt, metafore supralicitate („sugativa-n portofel” ș.m.a.). Pasul 8: recurgerea obligatorie la comentarea subiectelor (a): „iubirea, adică, (1) relațiile cu mai multe femei (2) reușite, (3) nereușite; (b) părăsirea (1) pentru altul – merge și homo – (2) pentru bani, (3) pentru ambele, (4) moartea.” Tronsonul II: familia, adică (a) copiii, (b) nevasta (c) frații. Ținta III: banii, cu detalierile (a) deținerea în cantități peste măsură, (b) risipa firească, (c) invidia celorlalți. Ținta IV: lauda de sine (bunăstare, performanțe sexuale, sex-appeal, isprăvi muzicale). Maneaua perfectă presupune susținere cu instrumente adecvate și consacrate (acordeon, orgă știrbă, suflători foarte activi, tobe de sintetizator cât mai generoase).Vocea se cuvine să răsune cât mai chinuită, cu ecou adăugat electronic, accent obligatoriu și rap inclus. Când se filmează un videoclip, nu vor fi uitate mișcările obligatorii stânga-dreapta (maximum doi pași), luminile cât mai colorate, trosnirea din degete și, desigur, la fel de obligatoriu, zâmbetul cuceritor. În planul doi va fi de efect să-și expună echipamentul sumar 10-12 fete corespunzător dotate. Dacă bugetul permite, barosanul solist va fi amplasat într-o mașină cât mai decapotabilă. Cum se vede, simplu nu-i deloc, dar se merită: asistența este miraculos cucerită, curg lacrimi, se revarsă rafale de pupături, flutură în sens unic bancnote de 50 euro. Cum am mai spus, în fond, nimic reproșabil: este dreptul fiecăruia să asculte ce-i place, în conformitate cu capacitatea proprie de accedere la profunzimea ori la sclipiciul de suprafață al atât de diversei oferte muzicale a veacului. Pe lângă iubitorii declarați ai genului se situează, ca-n sondajele pre-electorale, nehotărâții. Nu vom ști niciodată câți sunt și câți oftează pe ascuns că n-au parte de bucuria manelelor din pricina rezervei pe care sunt condamnați s-o afișeze, de la miniștri la parlamentari, de la cârciumari la șoferi de tir. Mulți, puțini? Nu contează, trăim într-o țară atât de liberă…