FRUMOASA LUNĂ MAI

Pare-mi-se Shakespeare a rotunjit pentru întâia oară sintagma „frumoasa lună mai.” Și cum să-i spui altfel decât „frumoasa”? (Fericiții soțiori Columbeanu ar zice, probabil, că-i luna cea mai „mișto”– mă rog, tot pe-acolo-i.) Dacă raiul n-are anotimpuri, cu siguranță că respectivul loc cu verdeață e-ntr-o eternă lună mai. Dau cinci noiembrie posace pe-un singur mai al verdelui crud și cald și pur, când dă în clocot dorul de ducă și explodează lehamitea de membranele betoanelor între care suntem încarcerați, fără vină vinovați! Cum celebrează românul „frumoasa lună mai”? Regula impune, din moși-strămoși, ieșirea la iarbă verde. Contemplat dintre nori, orice armindeni mioritic e-nvăluit în fum de mititei ridicat albăstriu de prin poiene, poienițe, dumbrăvi, huciuri, lunci, margini de codru des și maluri de ape. Înțelege oare cineva că-s printre ultimele noastre ieșiri slobode în natură? Civilizația către care ne îndreptăm (tot c-o călcătură tare și-o călcătură moale…) strunește strâns astfel de simple bucurii. Vrei s-aprinzi grătarul la iarbă verde și ești cetățean al unei țări civilizate? Foarte bine, aprinde-l. Pentru orice comuniune ocazională cu natura sunt amenajate perimetre împrejmuite, cu taxă, dotate cu toate cele: vetre pietruite din 35 în 35 metri, (minimum un copac și trei tufe de fiece vatră), robinet și priză electrică mascate printre bolovani, un wash-room în imediată apropiere (apă caldă, prosoape, șampon, phoen, bronzol, spray odorizant și WC-uri mai curate decât cele din Parlamentul dâmbovițean). Totu-i atât de perfect, luminos, nichelat și minunat, încât jinduiești amarnic toloaca dintre Secu și Sihăstrie, unde nu te protejează nici un regulament de campare; chiar dacă-ți faci nevoile prin tufe și dârdâi dimineața, când te speli în pârâu, ești liber ca pasărea și nu-ți dictează nimeni reguli și opreliști europene. Dar credeți că în USA, dacă vezi un pâlc de margarete pe marginea drumului, poți s-aduni un buchețel și să-l oferi iubitei, ca-n România? Exclus! Pe autostradă, opririle-s interzise. Margaretele au înflorit pe proprietatea cuiva; s-o încalci, e delict. Te poți alege, dacă nu cu un glonț, sigur cu-n protest al Societății Academice de Protecție a Margaretelor și c-o amendă a Poliției Autostrăzii. Vrei să faci baie în râu? Poftește. Sunt perimetre amenajate; intri în apă (cu taxă) acolo și numai acolo. Hălăduirea prin păduri după hribi, smeură, afine, alune… ehei, în lumea civilizată a apus de mult! Noi încă ne mai putem îngădui mici aventuri silvestre – numai că de pe urma trecerii călătorului autohton rămân, obligatoriu, purcoaie de pungi goale, ambalaje, peturi – mai ales peturi (am văzut, într-o margine de codru des, chiar pe lângă Marginea, și-un morman de pampersi!…) Când au constatat că nu pot rezolva problema peturilor prin omnieficientul verboten!, nemții n-au mai apelat la conștiință, ci la portofel: orice produs vândut în recipient de plastic este taxat cu un sfert de euro în plus. Primești înapoi cei 25 de eurocenți când predai ambalajul gol la orice magazin alimentar. Ți-e lene s-aduci sticla, atunci, vorba poetului, „vine altul și-o ridică”, fiindcă, încet-încet, bănuții și astfel se adună…Intenționam să închei acest crochiu de mai cu o orgolioasă invitație culturală. Adicătelea. v-aș fi propus să urmăriți, la Teatrul Național Radiofonic, o piesă a subsemnatului, „Hardughia”, interzisă cu ditamai scandalul în 1982. Distribuția-i de zile mari: Mircea Albulescu, Gina Patrichi, Gh. Cozorici, Dan Condurache, Al. Repan, Virgil Ogășanu ș.m.a. Dar a fost programată, la „România cultural”, în noaptea de 1 spre 2 mai începând cu ora… 1,30!! Teatru pentru stafii! Ăsta-i tratamentul rezervat dramaturgiei românești! Așa că rămâne doar invitația la iarbă verde.