FRICA

Țara arde și baba se piaptănă: iaca, noi scriem despre corecta accentuare a numelor proprii străine (scârț!) și România fierbe din pricina nemerniciilor lui Remeș & comp.! În camioneta japoneză, afară, la clasa a III-a, pasagerii comentează pozele din gazeta “Cancan”, care arată viloaia lui Remeș (cât gara Focșani!), înzestrată cu… adăpost anti-atomic (!!) și ferma de porci a ministrului șpăgar, în care râmătorii sunt ocrotiți de geamuri termopan. “Auzi, cumătră – se minunează țața Zamfira – numai pe draperii a dat 30.000 de dă-ia, euroi! Am pornit după ghebe, și doctorul care, în tinerețe, a fost a-toate-specialist la dispensarul din Dolhești, a urcat în camionetă urmași ai urmașilor pacienților de odinioară, s-ajute la cules. Un ciupercar zice că-i din Borosești și m-am tot căznit să-mi amintesc de unde și de ce rezonează de-a dreptul familiar numele acestui sătuc moldav – a, da, Sadoveanu, sitarii… Conu’ Mihai cobora cu suita în gara Scânteia, de unde-l luau căruțele, să-l ducă în pădurile Boroseștilor, la vânătorile de sitari evocate în “Țara de dincolo de negură”. Îl momise Nicu Fantazie, cu basme vânătorești: “în 1893, intrând acolo cu Ilie Negură, la amiază am isprăvit cartușele și zvârleam în sitari cu căciula!” În 1936, Sadoveanu n-a avut parte de vreo pană de sitar la Borosești, ceea ce-mi amintește o pățanie a subsemnatului. Prin 1983, am fost invitat la Comarna, de un grup de bucureșteni bătrâiori care, cică, an de an veneau pe acolo să-mpuște nori de sitari. Mi-au arătat fotografii din 1946: de-or fi fost chiar ei în poze, atunci într-adevăr de mirare erau șirurile de zburătoare clonțate așezate pentru revista de front “tabloul vânatului”… Bineînțeles că n-a zburat nici un sitar, cu toate hăuliturile gonașilor, pentru ca în minutul 93, conform regulii că, la table, ageamiul dă șase-șase, să-mi sară tocmai mie unica victimă a sezonului, pe care am adus-o în triumf la aniversarea unei colege. Sitarul cât o lămâie a fost așezat pe ditamai platoul cu cartofi, justificând anunțul gazdei “avem vânat cu garnitură”. De-atunci, n-am mai văzut sitari, cum n-am mai văzut cocori, dropii, ierunci… Iată c-am intrat în pădurea Bunești, ticsită de bariere, acum, inutile: trecem pe lângă casa de vânătoare “a lui Ceaușescu” (mit, fiindcă era casa silvicului și Ceaușescu nici nu i-a trecut pragul; a fost aici odată, de două ori, a împușcat în câteva ore camionul de mistreți – după care, valea cu elicopterul). “Cine-o să mai vină pe aici, maică?” – întreabă Zamfira și primește răspunsul înțelept al cumătrei: “Cum cine, Becali.” E contrazisă: “Ba Țiriac, țață, Becali nu-mpușcă, că-l bate Dumnezeu…” Descindem în buza unei “țâhle” duhnind a mistreț (se vede, fericiții care-au scăpat din fălcile gardurilor-pâlnie care-i aduceau exact în bătaia carabinei “geniului Carpaților”) și înaintăm gheboșați, apoi, în patru labe, pe urmă, târâș. Până ce dai de buturuga tutelară: te-așezi pe ea și culegi dimprejur cît să umpli sacul. La câțiva metri, ocrotit de împletitura desișului, alt ciupercar, instalat tot pe-o cioată, bodogănește, știind că-i auzit: “…care caltaboși, dom’le, ce palincă, care plic, asta, la poker, e numai deschiderea. Hoția cea mare vine dup-aceea, că n-ar da nimeni atâta, dacă nu i-ar ieși înzecit. Ia să cate cineva cu lupa nu licitațiile, cât deconturile mânărite, că acolo-i furăciunea și-s toți pătați!” Din alt ghem încâlcit de tufe, un glas de femeie îl țistuiește ascuțit: “Ssssst! Taci, Filaret, că nu-i treaba ta!” De unde se vede că, în preajma casei cu stafii, mai stăruie negura fricii de odinioară.
În țara de dincoace de negură.