FRESH AIR

M-am instalat într-o poieniță, undeva, la capătul lumii, în preajma mănăstirii Slatina. Funcționează tot ritualul ieșirii la iarbă verde: pârâiașul șopotește, molizii freamătă, bondarii bâzâie, păsăretul ciripește. Ca-n Alecsandri! Desfac scăunelul de pescar, aprind pipa și, lăsat pe spate, admir fugăreala norilor pe-un cer de carte poștală ilustrată… Aici e pustia de pe lume; doar sus, pe-un soi de poliță galben-verde, se zăresc acareturile unei stâne. ªi-n loc să mă desprind de mărunțișurile cotidiene (că de asta m-am bejenit la munte!) constat că-s încercat tot de întrebări banale, de duzină. Prima: când și cum o să capete cașul de Slatina certificare europeană, că stâna pare coborâtă dintr-un Neanderthal târziu. A doua, la fel de calpă și nepotrivită: când și cum or afla ciobanii de-o cădere a guvernului și, mai ales, cât de tare o să-i doară-n pix? Dar iată că s-a isprăvit cu singurătatea: în poiană aterizează un Mitsubishi 4×4, cu geamuri fumurii și număr de București (dacă n-o fi vorba de-un lising băștinaș). O vreme, nu coboară nimeni; probabil, se evaluează „locația”, precum și eventualitatea parcării lângă o amărâtă de „Dacia”. În fine, descinde Domnul. Dă cuviincios bună ziua și mă-ntreabă amical: „trage pipa, trage?” Îl asigur că, la munte, trage mai abitir ca oriunde. Coboară și Doamna. Se uită-n jur și nu prea-i place: „Pârâul ăsta, ce mâl are la mal! Parcă nu se putea pune niște piatră…” După care sare-n sus și țipă ascuțit: „Mișule! E furnici!” Domnul Mișu instalează masa și scaunele de camping. Trei scaune – de ce trei? Motorul jeep-ului, lăsat să sforăie în continuare, umple poienița de fum. Întreb, respectuos, de ce nu-l stinge. Mi se răspunde cu amabilă condescendență: „păi, da’ aerul condiționat?” Dar iată că se deschide o ușă a fortăreței pe roți și apare un căpșor blond-auriu: „Cum e, Mami?” Mami o asigură că se poate coborâ fără primejdie, așa că Flory (recunosc, y-grec-ul l-am pus eu, dar așa rezulta din context) cu picioarele goale (mai ușor ar fi să-i enumăr părțile nedezvelite!) se lasă-n iarbă precum Armstrong pe solul lunii. Țâșnește imediat, ca împinsă de un arc, și se refugiază iar în mașină: „Mami, iarba înțeapă!” Coboară parbrizul și, arătând cu degetul niște mogâldețe ce pasc în poiana de alături, exclamă dulce:
– Mami, ce viței frumoși!
– E mânji, Flory.
– De la cal?
– Vezi că știi? De la iapă. Tu, nu cobori?
– Nu, rămân aici, prea cald i-afară. Am și jocurile alea noi pe lap-top.
Sfâr-sfâr – toarce motorul jeep-ului, așternând voal albăstriu peste margaretele de-acum trecute. „Răcește fata!” – se alarmează Mami – „du-te și dă la 24 de grade!” Domnul se conformează. Apar, apoi, cutiile frigorifice, baxul cu apă plată, termosurile, strugurii, bananele. Doamna mă mustră pe ton ce se vrea glumeț: „Nu-i păcat de aerul ăsta, să-l otrăviți cu pipa?” Sigur că-i păcat. Sting pipa, strâng scaunul și-ncep preparativele de retragere. „Flory!” – strigă Doamna și, constatând că nu-i auzită, recurge la soluția de avarie: telefonul mobil. Sună și i se răspunde imediat. Întreabă: „Flory, nu vii la cafea?… Nu? Bine, ți-o aduc acolo.”
Acolo, adică în mașină. La aer condiționat. Mare-i grădina…