Frate cu dracul!

Cumpărăm sau nu cumpărăm „Cumințenia pământului”? Cineva se întreba, la un post tv, câte școli s-ar putea construi cu 30.000.000 de euro: „ne permitem, în sărăcia noastră, să cumpărăm lucrări de artă, în vreme ce tot negociem împrumuturi pentru pensii la FMI?” Sigur că se poate pune chestiunea și în astfel de termeni – dacă nu ne-ar apăsa sufletul monumentala idioțenie românească proletcultistă din 1958, când statul a refuzat donația testamentară a lui Brâncuși (atelierul parizian) pe motivul că sculptorul este un „reprezentant al formalismului burghez cosmopolit.” Ceea ce a refuzat stupid RPR este vizitat acum de sute de mii de turiști la Centrul de artă modernă Pompidou din Paris. Iar donația cuprinde, între altele, 144 de sculpturi (!), 15 mulaje, 38 de desene, 15.000 de fotografii. Un simplu studiu în gips al lui Brâncuși s-a vândut în 2014, la Casa Christie’s, cu 5,4 milioane dolari – darămite 144 de sculpturi! Câte spitale… să nu continuăm, totuși, în cheie flagrant materialistă: se află în discuție o sculptură din categoria „tezaur” a Patrimoniului Național și ne apasă alte vinovății istorice, începând cu gafa trimiterii Tezaurului la Moscova în 1916 și continuând cu deschiderea iresponsabilă a granițelor în 1990.
Dezbaterea publică ne prilejuiește, însă, un remember Brâncuși, deoarece am primit tocmai din Ohio, SUA (de la alboer@aol.com), un e-mail intitulat atrăgător “Adevărul despre Brâncuși”. Cele relatate nu-s chiar necunoscute publicului român, dar se vine și cu o nouă mărturie directă, de care, pe viitor, brâncușologii vor trebui să țină seama. Este vorba despre un fost director de școală la Târgu Jiu, Matei Stoicoiu, coleg de clasă cu Brâncuși, care s-a întâlnit cu sculptorul chiar atunci când acesta căuta locurile cele mai potrivite, în parcul orașului, pentru amplasarea originalelor sale poeme în piatră. Doctorul Traian Stoicoiu, fiul directorului (a murit în 1999, în SUA), ar fi auzit, mai târziu, din gura lui Brâncuși, că autoritățile române au schimbat nepermis denumirea lucrărilor, deturnând simbolistica lor reală. „Coloana infinitului” se voia un omagiu adus eroilor din Primul Război Mondial și titulatura ei exactă era „Coloana sacrificiului infinit”. Al doilea monument, căruia îi spunem „Masa tăcerii”, se numea, în intenția lui Brâncuși, „Masa apostolilor neamului”. În fine, „Poarta sărutului” ar fi fost cea mai vinovat reintitulată, fiindcă nu-i altceva decât „Monumentul reîntregirii neamului”: fiecare picior este alcătuit din patru stâlpi uniți sus cu o grindă, astfel sugerându-se cele opt regiuni care trebuiau să se alipească patriei-mamă. Sărutul simbolizând unitatea. Așa să fie oare? Poate că da – după 1944, cine să admită, oficial, o titulatură trimițând la ideea reîntregirii naționale? Brâncuși însuși era considerat un reprezentant al formalismului burghez cosmopolit, prima lui expoziție fiind deschisă la București abia în 1956.
În ansamblu însă, chestiunea este complicată, și cu cât examinezi mai atent mărturia doctorului Stoicoiu, cu atât apar mai multe îndoieli. Nu-i nici o noutate faptul că, în intenție, „Coloana” s-a dorit un omagiu adus eroilor din Primul Război Mondial. Chiar simplu, numărând modulele, se va vedea că acele 15 octaedre, plus două jumătăți, totalizează cifra 16 – trimitere clară la anul 1916. În exegezele brâncușiene, coloana este unanim asociată cu cinstirea jertfei eroilor români – deci, semnalarea lui Stoicoiu nu aduce nici o noutate. Celelalte ipoteze se cer, însă, discutate, în special afirmația că „Poarta sărutului” ar fi un monument închinat ideii reîntregirii. Întrebare: de ce nimeni, inclusiv Eliade (considera „Poarta sărutului” „o întoarcere la lumea dintâi…”) care, aflat în afara granițelor țării, își putea permite în toată voia orice afirmație, n-a menționat niciodată o relaționare posibilă între sculptură și idealul reîntregirii? Apoi, se cuvine luată în considerație preocuparea constantă a artistului pentru tema sărutului, începând cu versiunea statuară din Montparnasse (1910) și continuând cu „Coloana sărutului”, înțelese ca părți componente ale „Templului contemplației”, fără legătură cu situații și evenimente terestre. A căuta relaționări prea concrete în cazul operei unui pionier al abstractizării înseamnă a subția esențializarea cu încărcătură filosofică prin nedreaptă coborâre de la general la particular…
Adaug încă o mărturie, de astă dată, proprie: fostul primar în perioada proletcultistă, Ploștinaru, mi-a spus că a primit sarcină să dea jos coloana, expresie a artei burgheze decadente. S-a făcut c-o trage, legând cablurile de două tractoare Stalineț; a raportat că nu o poate dărâma, dar a găsit soluția „valorificării” monumentului: i-a amplasat o stea roșie în vârf, luminată dinăuntru, ca la Kremlin. Steaua ar fi rămas aproape doi ani cocoțată pe creștetul Columnei, până ce o vijelie a dat-o jos. Coloana, a rămas. Fă-te frate cu dracul, până ce treci puntea!