Sunt familiarizat cu prostia românească la vârf, așa că nu fac urât când mă intersectez cu ea în trafic. Zic „pardon” și trec mai departe. Câteodată însă, în ciuda eforturilor mele, erup de nervi. Cum mi s-a întâmplat zilele trecute, când un fost coleg de facultate m-a invitat la restaurant. A venit cu tot cu gagică. Îmbrăcată la multe ace. Fiică de bani gata, cu facultate terminată în străinătate, agresivă. Și proastă, extraordinar de proastă. O ebă mai mică.
La un moment dat, în difuzoare, Frank Sinatra cânta arhicunoscutul „My Way”. Ca să-și arate cultura, gagica a zis:
– Ăsta e cântecul lebedei lui Sinatra.
Am căutat ieșirea printr-o glumă:
– Serios? Nu știam că Sinatra creștea lebede.
Proasta s-a uitat la mine ca la un prost.
– Vreau să spun că Sinatra știa că va muri curând. De aceea a scris cântecul ăsta.
Atunci am explodat.
– Hai să-ți zic ceva. Se zice „cântecul de lebădă” al lui Sinatra, nu cântecul lebedei. Că Sinatra ăsta nu creștea lebede și iepuri de casă.
– Totuna-i, mi-a replicat ea, cu vârful nasului orientat spre lună.
– Iar apoi, cântecul nu a fost compus de Sinatra, ci de un franțuz, Claude François. Titlul original este „Comme d’habitude”, în traducere „Ca de obicei”. Și descrie rutina dintre un bărbat și o femeie, care trăiesc împreună. Pentru că s-a dorit o variantă americană, a fost solicitat Paul Anka. El a scris apoi cuvintele pe care le știi. Și i le-a dat spre cântare crescătorului de lebede Sinatra.
Tipa era roșie de draci. Cine eram eu să o pun la punct? Cine mă credeam? Dacă ar fi avut armă în chiloți, ar fi tras în mine fără probleme, deși ar fi fost păcat de glonț.
Dar știți care-i partea cea mai interesantă? Că nu prostovanca m-a privit cu cea mai mare ură, halindu-mă din priviri. Ci fostul meu coleg de facultate. Așa că am dat berea peste cap și m-am dus țeavă acasă.
Mă aștept s-o văd curând pe tâmpita respectivă la cel mai înalt nivel social. Poate chiar în diplomație, unde oricât de mulți proști am avea, tot nu-s destui.
Acest text este un pamflet și trebuie tratat ca atare.
