Fragmente din jurnalul nescris al unui convertit

Întoarcerea la Hristos presupune foarte mult efort, muncă, sacrificiu. Schimbarea se petrece în timp, iar convertirea ține până la sfârșitul vieții. Eu și prietenii mei nu suntem cu nimic mai presus decât alți tineri, atâta doar că spre deosebire de unii dintre oameni, noi avem în sfârșit o direcție. Aș împărți oamenii în două categorii: unii care învață doar după ce dau ei cu capul de prag și alții care învață și din greșelile celorlalți. Personal am căutat toată viața adevărul. L-am căutat în filozofie, în psihologie, în știință. Am evitat pe cât am putut Biserica. Când chema mama preotul să facă sfeștanie, eu o zbugheam de acasă. Credeam că Biserica este doar o instituție, iar omul se poate mântui prin simpla lui bunătate, prin propriile fapte bune și prin credință.
„Mi-ar plăcea să cred că pot să mor pentru credința mea”
Totuși, viața mea a continuat să se afunde într-un gol. Mergeam din rău în mai rău. Am căzut în tot felul de patimi. Când eram puști, apucasem să mă spovedesc de câteva ori, dar de la vârsta de 14 ani am devenit un tip teribilist. În școală eram măscăriciul clasei, iar în liceu, mai mult de-atât. Am început să beau, să chiulesc, să consum droguri, să vând droguri și așa mai departe.
M-am oprit la un moment dat, am renunțat la muzică și mi-am zis: „Hai s-o încerc și pe asta cu biserica“. Nu mi-a mai rămas nimic altceva. Și am stat și m-am gândit: de când Sfântul Andrei a venit prin părțile noastre, acum 2.000 de ani, românii și-au acceptat foarte simplu și natural condiția de creștin-ortodocși. Brusc, acum, generațiile acestea de rebeli din care fac și eu parte au decis să caute adevărul în orice alt loc în afară de Biserică. Mi-am dat seama cât de nenatural era acest gând și mi-am spus că nu e cazul să mă pun eu mai presus de strămoșii mei și să încerc să văd realitatea mai simplu, așa cum au văzut-o și ei. Lucrurile s-au schimbat într-un mod radical și neașteptat pentru mine.
Dumnezeu mi-a arătat și dat în ultimul an bucurii mai mari decât ce am trăim în tot restul vieții mele, când am căutat singur aceleași bucurii, dorind însă să fac exclusiv voia mea. Momentul în care am acceptat că trebuie să fac voia Domnului, cu toate ispitele și greutățile pe care le-am întâmpinat, a fost clipa de pace și liniște pe care o căutam de mult și pe care nu am găsit-o în nici un alt loc. Mi-ar plăcea să cred că pot să mor pentru credința mea, fiindcă dacă nu sunt gata să mor, nici nu sunt gata să trăiesc pentru ea.
Dragostea este singurul leac pentru acel gol din sufletul nostru
Dragostea necondiționată a lui Dumnezeu ne-a făcut pe noi să-L acceptăm pe Hristos. El este iubirea necondiționată. Aceasta nu există în nici o altă religie și asta m-a făcut bucuros în credința mea de creștin ortodox. Consider că dragostea este singurul leac pentru acel gol din sufletul nostru, iar drogurile sunt doar calmante la acea suferință interioară. Atâta timp cât iei drogul, e posibil să te simți bine, dar după ce efectul se duce, simți golul din suflet mult mai adânc, mult mai pregnant decât înainte de consumarea drogului. Când eram mai mic, nu-mi dădeam seama de lucrurile acestea, dar pe măsură ce timpul trecea, golul se adâncea, devenea aproape insuportabil, și de la tristețe, depresie am ajuns la nepăsare, nesimțire și deznădejde. De aceea avem atâtea cazuri de sinucidere între tinerii de astăzi, pentru că la un moment dat, nemaiputând umple acest gol din suflet cu aceste surogate ieftine, oamenii ajung la disperare. Ajung să creadă că nu mai există nici o altă soluție și practic din pricina lipsei curajului de a face sacrificii aleg niște variante mult mai scurte, acele scurtături, care sunt de fapt păcăleli. Ele nu duc niciodată acolo unde duce drumul jertfelnic al Crucii, cruce pe care trebuie să o purtăm până la sfârșit. Cel mai mare vis al meu este să ne mântuim cu toții.
Nesimțind pe Hristos în viața noastră, mereu totul pare fără sens
Nu am avut exemple pe care să le urmez în viață, dar acum modelul meu este Hristos. Nu regret că m-am lăsat de muzica pe care o făceam, ci că aceasta nu m-a condus către Adevăr. Ne grăbim cu toții să importăm din străinătate cam tot ce e rău, și asta nu e bine.
Ani întregi, din cauza nepăsării, a nesimțirii, am avut senzația că nimic nu are rost, că adevărul nu poate fi găsit, că totul e minciună, că existența este lipsită de orice esență. Nesimțind pe Hristos în viața noastră, nesimțind iubire cu adevărat, mereu totul pare fără sens. Pentru că sufletul nostru căutând iubire, iar mintea nerealizând că sufletul caută dragoste, ajungem la un fel de conflict. Mintea cere tot felul de refugii, ajungem dependenți de muzică, de tot felul de substanțe, de facebook. Nu căutăm oare dragoste pe facebook? Ba da. Căutăm atenție din partea celorlalți. Dar găsim? Nu. Nu aflăm acolo decât „dă-mi like“ ca „să-ți dau like“ și cam atât.
Să nu uităm că prima virtute este răbdarea
M-au întrebat mulți de ce cred în Dumnezeu. L-ai văzut, ca să crezi în El? Da, L-am văzut, le-am răspuns, chiar dacă nu în mod fizic. Dar dacă e să credem doar în ce se supune percepției vizuale, nici curentul electric nu-l vedem și totuși nimeni nu se apucă să-și bage mâinile în priză. Pe Dumnezeu Îl simțim în momentul în care acceptăm să-I ascultăm cuvântul din Sfânta Scriptură și din graiul Sfinților Părinți. Citind Scriptura vom înțelege ce vrea să ne spună Dumnezeu și atunci ne va fi mai ușor să înțelegem și anumite realități din jurul nostru, mai greu digerabile acum. Să nu uităm că prima virtute este răbdarea. Cu răbdare putem obține toate celelalte lucruri bune în viața noastră.
(Stelian CRĂCIUN, sursa: Ziarul Lumina)