Căutând voia lumii, restrângem timpul oferit lui Dumnezeu

La începutul convertirii, totul este frumos. Am aflat piatra de mare preț, ne-ar plăcea să dăm totul ca să o avem, însă iată că ea e gratuită și, astfel, o primim fascinați.
Totul este măreț: slujbele nu sunt niciodată prea lungi, totul curge într-o uimire dinaintea strălucirii și aducerii de mulțumire – într-o atmosferă covârșitoare de tămâie, de lumină, de cântări ce pleacă de pe pământ și ne înalță spre Cer. Nu mai privim în urmă, la acea cale a trecutului pe care omul vechi nu mergea decât spre impas și spre deznădejde. Singurul regret care stârnește uneori este acela că nu am cunoscut mai devreme Calea, că am pierdut vremea înainte de a ne înrădăcina în veșnicia fericită a Bisericii, unde totul este har și binecuvântare.
De-a lungul anilor vin încercările. Considerăm că ele sunt cauzate de voința noastră de a face lucrurile bine și de a fi desăvârșiți. Cel puțin așa credem… Ceilalți sunt egoiști, nu se gândesc la noi. Corul nu cântă niciodată îndeajuns de bine pentru noi, însă noi nu cântăm în el sau, dacă o facem, ceilalți nu sunt destul de pricepuți sau destul de înduhovniciți pentru ca să iasă o cântare corectă și „rugătoare”.
Unele icoane din biserică ar trebui să fie înlocuite cu reprezentări tradiționale. (…) Din râvnă devenim specialiști în canoane, ne îngrijim să cunoaștem Legile care conduc Biserica. Însă nimeni nu ne-a făcut judecători, cu atât mai mult Cel Care ne-a cerut să nu judecăm, ca să nu fim judecați. Decidem să aplicăm canoane mai ales altora și devierilor lor și îngrădim Lumina. Așezăm pietre care închid și, treptat, le părăsim, le respingem cu totul și ne justificăm atitudinea lipsită de toleranță ca fiind râvna celui convertit.
Predicile sunt inexistente sau prea lungi. Preotul ar putea face un efort! Dacă o face, cuvintele lui alunecă pe suflet precum ploaia pe penele raței: este prea simplă sau prea intelectuală; ar trebui să revenim la predicile Sfinților Părinți, ca în Biserica rusă dinaintea reformei din secolul al XVII-lea. Preotul este prea rigorist sau prea îngăduitor – dacă își permite să-mi dea sfaturi care nu-mi convin sau dacă este indulgent cu ceea ce eu consider ca fiind un mare păcat. Merităm mai mult (și el, se pare…).
La început, fiecare perioadă de post era trăită ca o sărbătoare, ca o pregătire subtilă la un eveniment cosmic de o importanță vitală. Numai dacă nu eram bolnavi – iar Biserica nu ne încurajează să ne istovim trupul, după cum spunea Sfântul Serafim de Sarov –, ne bucuram de această perioadă în care esențialul era nevoința care-i îngăduia sufletului să-și ia avânt spre o rugăciune mai ușoară și mai profundă. Însă, dacă ne gândim bine (și pentru că aceasta este, cu siguranță, mai lucrător pentru neputința noastră), aceste reguli stabilite într-o vreme în care hrana era sănătoasă nu se mai potrivesc cu epoca noastră. Unele articole ne explică științific de ce nu trebuie să postim precum sfinții noștri Părinți au făcut-o: este periculos pentru trup, iar dezechilibrul provocat de lipsa anumitor alimente poate fi prejudicios pentru sănătate. Dar, dacă medicul ne impune un regim, o vom face fără să crâcnim …
Uimirea dinaintea frumoaselor slujbe de Priveghere a făcut loc la o oboseală mare. La începutul vieții noastre bisericești, viața părea să nu aștepte decât sfârșitul de săptămână pentru a afla, în sfârșit, oaza de pace care ne îngăduia să prindem puteri pentru a înfrunta săptămâna în lume, însă acum această osteneală pare nemăsurată! Mai înainte de toate, pentru aceste slujbe nimeni nu are nevoie de un preot. Le putem citi acasă (dar nu le citim!).
Iar presiunea majorității apasă. Suntem o mică turmă într-o altă mică turmă, așa că este oare suportabil să ne singularizăm și să nu fim conform imaginii pe care o oferă majoritatea? Se poate oare înșela majoritatea? Suntem marginalizați, izolați… de ce să ne deosebim? De ce să fim rigoriști? Trebuie să evoluăm odată cu vremurile. În Legenda Marelui Inchizitor, lumea s-a organizat fără de Hristos. Credința noastră nu poate oare funcționa fără Tradiție și fără Sfinții Părinți, să ne ușureze viața mai degrabă decât să ne marginalizeze în societatea noastră atât de conformistă? Trebuie să ne deschidem! Religia trebuie să fie precum dezvoltarea personală. Ea trebuie să ne asigure bunăstarea. Putem înlocui spovedania cu psihanaliza, ar fi mai în trend! Iar noi nu avem mult timp în lumea aceasta în care totul se duce atât de repede, încât până și modele se demodează.
Avem nevoie, e evident, de mai mult timp pentru noi. Dumnezeu nu mai poate fi Primul Căruia I se slujește. Trebuie să înțeleagă aceasta. Atunci, Biserica se estompează la granița preocupărilor noastre. Astfel, nu-L primim pe Dumnezeu decât duminica, pentru a parafraza titlul frumosului roman al părintelui Virgil Gheorghiu. Și iarăși… Să mergi să faci o plimbare în natură, să petreci o zi frumoasă la schi sau la mare – și aceasta înseamnă să-I mulțumești Creatorului, iar în programul nostru supraîncărcat nu ne rămâne decât duminica… Dumnezeu va înțelege…
De ce să nu faci Liturghii sâmbătă seara? Ar fi mai mult timp liber… Sau atunci ar trebui scurtate aceste Liturghii, ca să fie mai acceptabile! Un evlavios creștin ortodox de o jurisdicție modernistă, asistând pentru prima oară la o slujbă într-o biserică ortodoxă care a păstrat Liturghia intactă și fără suprimări, și-a arătat dezaprobarea zicând: „Vai de mine, câte chestii (sic) ați adăugat la Liturghie!”…
Odinioară, glasul duhovniciei spunea Εἶπε Γἐρων (Bătrânul/ Starețul a spus), și urma o cale de Viață și de Lumină, totul cuprins într-o formulă lapidară, însă plină de o înțelepciune pe care o puteai sau nu urma – însă pe care nu o îndepărtai cu un gest disprețuitor ca fiind depășită. (…) În ziua de azi, expresia și adevăratul laitmotiv care permit să se alunece ușor pe panta fatală este toată în formula important este să nu… Important este să nu faci aceasta sau aceea (adeseori, ceea ce Părinții recomandă dintotdeauna… și ceea ce i-a adus încă din viața aceasta în pragul Raiului, iar după nașterea lor întru cele de Sus, în Împărăția lui Dumnezeu, acolo unde mijlocesc pentru noi). Fiecare este liber să gândească și să facă ce vrea sau ce poate, slavă Domnului, nu mai suntem pe vremea inchizițiilor, însă tirania actuală a comportamentului stereotip new style, dat ca normă duhovnicească în numele unei spiritualități moderne, rezonabile și acceptabile este detestabilă.
Și continuăm. Rugăciunile regulate care curgeau în inimile noastre precum izvoare repezi, unde sunt oare? Timpul… Nu ne mai săturam de ele pentru a le grefa în veșnicie printr-o viață plină și rodnică. Nu mai avem destul timp pentru Dumnezeu. În orice caz, Dumnezeu este Atotștiutor, știe El de ce avem nevoie. Ne putem lipsi și de rugăciunea personală. Ori o sălășluim în viețile noastre supraîncărcate prin diverse ocupații esențiale care ne îngăduie să ne deschidem în această lume minunată care este a noastră.
Mai rămâne un crâmpei de conștiință care face să simțim nevoia de a ne justifica lipsa de duhovnicie pentru a aduna vacuitatea minimalistă a spiritualităților lumești. Păstrăm eticheta ortodoxă, însă nu mai este mare lucru dedesubt. Am acceptat deja să punem câteva boabe de tămâie pe altarele convenționale ale societății, din saturație, din tendința de urmare sau din lașitate.
Dumnezeu așteaptă răbdător. Este acolo, cu toate comorile pe care le consideram atât de frumoase și nemaipomenite în vremea convertirii sufletului nostru și al parcurgerii noastre pașnice spre Împărăția Cerurilor. El nu S-a schimbat. Și nu Se va schimba niciodată.
Însă noi, precum câinele din Evanghelia despre care vorbește Domnul, ne-am întors la vărsătura noastră.
(Doxologia.ro)