Finala Cupei s-a dorit, dincolo de spectacolul fotbalistic care chiar a existat, un omagiu adus lui Ekeng, fotbalistul care dacă ar fi fost pe teren, poate că alta era câștigătoarea. Așa cum ne așteptam cu toții, galeria dinamovistă, de o cu totul altă calitate decât cea care distrugea totul în cale în urmă cu vreo două decenii, a oferit un show cu adevărat grandios, plin de culoare și imaginație, demn de cele mai civilizate țări și stadioane. După cum începuse meciul, se părea că Dinamo, având și o motivație extrasportivă deosebită, va defila pe parcursul întregii partide, aducându-i de aici o ultimă bucurie celui plecat. La 2 – 0, zău că nu mai vedeam ce se mai putea întâmpla, dinamoviștii călărindu-i pe ceferiști până atunci așa cum n-o mai făcuseră cu nimeni în tot sezonul. La 2 – 1, am zis că e o întâmplare, urmând ca Dinamo să lămurească rapid problema câștigătoarei. Și chiar era cât pe ce, golul anulat ei fiind la limita minimă a ofsaidului, dar totuși ofsaid, cum perfect semnalizase Sebi Gheorghe, căruia nu-mi rămâne decât să-i doresc să rupă gura continentului și în Franța. Ba chiar și la 2 – 2, tot Dinamo a fost cea care a avut bara ce putea fi decisivă, în penultimul minut de joc. Una peste alta, n-a fost să fie. Oare de ce? M-am tot gândit, iar răspunsul cel mai plauzibil mi s-a părut a fi că Ekeng n-a plecat tocmai fericit. Iar de acolo unde se află a făcut ceva vrăji, un fel de voodoo de inspirație africană, pentru a se răzbuna cumva pe cei care l-au ajutat să-și încheie socotelile mai devreme decât s-ar fi cuvenit. E vorba de oficiali, medici, antrenor, poate chiar colegii de echipă. Nu și de public, care e clar că l-a iubit. Am înțeles asta în momentul în care în spectacolul din tribune a fost inclus și fumul ăla negru, parcă și el un soi de practică voodoo. Iar dacă m-a mirat cu adevărat ceva, atunci a fost lipsa de reacție a ISU. Cum, fum în tribune (deci foc, că înțelepciunea populară și a ISU spune că nu iese fum fără foc!) și meciul nu s-a întrerupt, iar stadionul n-a fost închis!?