Fotbal pe pâine: Încă niște ratați

Cred că la un sondaj făcut atât printre cunoscători, cât și în rândul celor care n-au nicio treabă cu sportul, la o întrebare referitoare la cele mai bune 25 de națiuni în tenisul masculin, rezultatul final n-ar include și Polonia printre cele 25. Cu toate acestea, Polonia ne-a bătut de ne-a zăpăcit la sfârșitul săptămânii trecute în Cupa Davis, lucru cu atât mai grav cu cât circul s-a desfășurat în propria noastră bătătură. Cei 4 neisprăviți care ne-au îmbolnăvit pe noi, fraierii care i-am urmărit pe viu sau la televizor sunt, indiscutabil, cei mai buni pe care îi putea aduna Federația Română de Tenis, la rândul ei condusă de cel mai bun dintre candidații de la ultimele alegeri: George Cosac. E drept că n-au mai fost și alți candidați, însă asta nu-i diminuează cu nimic meritele personale. Vorbesc de cele de manager, că alea de tenisman sunt mai greu de depistat, arhivele și statisticile ocupându-se, de regulă, doar de cei mai buni 10.000 de tenismani din lume! Așadar, cu eforturi evidente, dl Cosac i-a repatriat temporar pe domnii Copil, Ungur, Tecău și Mergea, spre a da piept cu temuții tenismeni polonezi Hubert Hurkacz și Kamil Majchrzak, pe care dacă reușiți măcar să-i pronunțați corect înseamnă că deja ați repurtat o victorie de palmares contra limbii poloneze. Vă aduc la cunoștință în mod respectuos că în nemărginitul meu cretinism am urmărit integral panarama de meci până în momentul final, fiindcă, lucrul naibii, s-a jucat integral, adică până împiedicații ăia din Polonia i-au bătut cu 3-2 pe împiedicații ăștilalți. Dincolo de orice discuție, polonezii au fost mai buni de la cap la coadă, chiar și în meciurile pierdute, unul la simplu, în prima zi, și cel de dublu. Altfel spus, ai noștri au fost de rahat chiar și când au câștigat, asta petrecându-se mai degrabă din întâmplare și nicidecum datorită vreunei superiorități în vreun moment sau la vreun capitol. Nu-mi aduc aminte să fi văzut în ultimii aproape 50 de ani echipa României jucând în halul ăsta, nici măcar în vremurile de oarecum veselă amintire când pe teren se afla Hănescu. Și care, privit în comparație cu ratații ăștia de azi, pare un fel de Federer!