Fotbal pe pâine: China, izvor nesecat

Pentru că ne aflăm în plin sezon de snooker, turneele succedându-se aproape fără pauză, mă simt obligat să comentez ce se întâmplă în acest minunat sport, unde altădată numele performerilor erau doar câteva, ceilalți, care umpleau tablourile până la 32, 64 sau 128 de participanți, fiind doar de umplutură. Era vremea când Steven Hendry, Steve Davies ori Jimmy White deveneau „din mișcare” legende, pentru diverse motive, nu neapărat de bine… zic asta fiindcă Jimmy White este un fel de „contralegendă”, fiindcă a jucat 6 finale de campionat mondial fără să fi câștigat vreuna! Avem și azi în activitate personaje din această categorie, unul fiind chiar Jimmy White (prietenul cel mai bun al lui Ronnie Wood de la Rolling Stones), vârful suprem fiind, desigur, Ronnie O’Sullivan, cel pe care îl vedeam (și încă îl văd, de ce nu?) drept singurul capabil de a câștiga într-un sezon cele 4 turnee britanice dotate cu un premiu final, pentru cel ce ar reuși minunea asta, de 1 milion de lire sterline. Anul acesta, Ronnie a câștigat în Anglia primul turneu și părea favorit și pentru al doilea, open-ul Irlandei. A pierdut însă în turul 3 la Slessor, care a mers până în semifinală. Ronnie era, cred, obosit după turneul de la Shanghai, pe care l-a câștigat cu o zi înaintea startului din Irlanda. Fusul orar cred că l-a dat peste cap. Nu-i nimic, o poate lua de la capăt anul viitor. Dacă am zis Shanghai, atunci trebuie să observăm invazia de jucători chinezi în acest sport. N-am numărat, dar pe tabloul turneelor mari, de 128 de jucători, cam câte 50 sunt chinezi! Fenomenul e comparabil cu năvala nemților din RDG din anii ’80 la înot, sau a chinezoaicelor la alergările pe distanțe lungi din atletism, din aceeași perioadă. Respectivele fenomene paranormale au luat sfârșit odată cu intensificarea luptei antidoping. La snooker nu cred că poate fi vorba de așa ceva, singurul „doping” cunoscut fiind whisky-ul luat pe furiș în pauze, în vremurile alea glorioase…