Fotbal pe pâine: Cei mai buni „dresori” din lume

Am mai scris și am mai spus asta de foarte multe ori, în toate locurile unde mi s-a oferit ocazia de a scrie sau a vorbi despre fotbal, fie în presa scrisă, fie la radio sau la televiziune, anume că în lumea sportului de performanță, a fotbalului în special, în argoul/jargonul specific, antrenorului i se spune „dresor”. Cei care îl numesc așa sunt chiar sportivii, fără însă că asta să însemne că ei își asumă statutul de animale. Se poate lesne deduce de aici faptul că antrenorul are și un rol să spunem social, dincolo de pregătirea fizică, tehnică și tactică, revenindu-i și rolul de șef peste turma antrenată. Pentru ca lucrurile să evolueze în sensul dorit, e necesar ca dresura să fie eficientă, să se finalizeze cu performanțe în plan sportiv și cu o prezență rezonabilă în plan uman. Este de la sine înțeles și că „dresorul” trebuie să fie el însuși o persoană și educată și autoritară, iar pe plan profesional să nu aibă lacune. Lăsând aceste speculații pur teoretice deoparte, să vedem care e calitatea materialului uman la noi: avem sportivii și „dresorii” care să facă performanță, dar să și merite să fie admirați, să constituie modelele despre care se tot vorbește?
Mă tem că dacă aș scrie tot ce gândesc, mi-aș face dușmani și printre oamenii de sport, și printre cititori. Am să spun doar că dintre toți antrenorii de prima ligă din România, nu cred că există măcar unul singur apt de a dirija o echipă măcar de liga secundă în vreuna din țările cu fotbal serios. În principiu, antrenorul campioanei ar trebui să fie cel mai bun dintre toți. Se numește Dan Petrescu și a fost realmente un fotbalist excepțional, titular vreme îndelungată la una din cele mai bune 10 echipe din lume, Chelsea, loc unde nu ascunde că ar vrea să ajungă într-o zi antrenor. Chiar o vedeți pe Chelsea antrenată de Petrescu, adică jucând cu curul în poartă 90 sau 120 de minute, meci de meci? Și încercând să câștige mereu cu „cel mai frumos scor” (citat din Petrescu), 1 – 0? Și chiar credeți că ăia de acolo s-ar lăsa dresați de un frustrat care vede în orice fluier de arbitru un atentat la onoarea și cariera sa? Dar ziariștii britanici, băieți cu tot umorul la ei, credeți că ar aprecia ranchiunele și bosumflările celui poreclit „Bursucul”? Uite, de aia „dresorii” noștri sunt cei mai buni din lume… dar doar la ei acasă.