Fotbal pe pâine: Ce-o fi în sufletul lui?

Din cele văzute și auzite în doar câteva zile, de când Ianis Hagi a ajuns în Scoția, eu am reținut că la fiecare apropiere de el a vreunui adversar, întâlnirea se soldează cu un contact, cel mai adesea extrem de dureros, regula de bază în fotbalul de acolo fiind cea a terorizării pe orice cale a oricărui fotbalist care nu-ți este coechipier. Iar asta se aplică indiferent dacă prin preajmă se află, sau nu, și mingea. Această abordare este cea clasică din perioada anilor ’50 – ’60, când era aproape de la sine înțeles că pentru a te impune trebuie să-ți timorezi adversarul. Circula pe atunci și zicala că „decât să plângă mama, mai bine să plângă mă-sa!”, a cărei valabilitate s-a mai diluat odată cu trecerea anilor și cu introducerea tehnologiei video, căreia nu prea îi scapă agresiunile. De aceea, declarațiile oficialilor care spuneau că Ianis s-a acomodat cu această veritabilă știință a agresivității timp de 15 minute în primul meci și alte vreo 80 în al doilea, până să înscrie, este năucitoare. Nu m-am gândit niciodată că duritatea fotbalului scoțian este liber asumată de toți cei implicați. Că este, adică, regulă de bază a unui fotbal perfect rudimentar, în care un fotbalist tehnic precumn Ianis Hagi este încă de la debut transformat în țintă. Așa cum se prezintă lucrurile în acest moment, probabil că Ianis este cel mai tehnic fotbalist din liga scoțiană, deci ipotetic o țintă încă mai vânată decât altele. Să dea Domnul ca driblingurile sale să nu-i enerveze peste medie pe potențialii asasini, iar noi să ne bucurăm de reușitele lui și să sperăm că stă foarte bine și cu nervii.