Fotbal pe pâine: Ce îmi scapă?

După ce se risipesc emoțiile și adesea și dracii, încerc uneori câte o analiză lucidă a ceea ce s-a petrecut. Cred că nici nu e nevoie să vă spun că e imposibil să rămâi lucid, deși ești conștient că, absolut de fiecare dată, uiți de orice și ții cu ai tăi, și îți dorești să câștige, și înnebunești când vezi că nu pot mai mult. Ți-ai dori să fii altfel, dar asta ar însemna să nu mai fii român, ci eventual neamț sau, mai rău, elvețian ori norvegian. În zilele premergătoare meciului dintre CFR Cluj și Slavia Praga, dând dovadă de tot atâta luciditate ca și atunci când vorbesc despre Real Madrid, socotisem că marea favorită a dublei confruntări este CFR. Pe ce mă bazam? Păi, pe argumentul de bun-simț, ziceam eu, că o echipă al cărei superstar este Nicolae Stanciu n-are cum să fie peste CFR. În plus, CFR venea după un recital ofensiv de mare virtuozitate susținut tocmai la Glasgow, logica zicându-mi că dacă îi dai 4 în deplasare lui Celtic, neapărat îi dai măcar 2 și Slaviei, acasă la tine. La locul faptei însă văzurăm o echipă clujeană parcă absolut mulțumită de realizările de până acum, pentru care o dublă în plus (chiar dacă pe bani grei de tot, ba și incomparabilă ca performanță, în caz de reușită, cu cealaltă) părea să fie o corvoadă de care toți păreau că vor să se debaraseze rapid. N-am văzut nimic altceva decât o lehamite infinită, inclusiv, sau mai ales, la alde Țucudean și la domnul acela care a bătut penalty-ul parcă la mișto. De noi, nu de adversar! După meci, n-am reușit să aflu ce s-a întâmplat. De ce, adică, în loc să mănânce iarbă, s-o pârjolească, să-și scuipe plămânii pe gazon, băieții de la Cluj păreau să-și menajeze forțele pentru derby-urile din campionat cu alde SEPSI, Clinceni ori Târgoviște. Ce dracu-mi scapă?