Cu mult noroc, fosta vicecampioană mondială, Franța, s-a cărat acasă cu un punct. Culmea, deținut chiar în fața câștigătoarei grupei, Uruguay, una din echipele, puține, care chiar au jucat fotbal. În plus, tot Uruguay a adus pe gazon singurul fotbalist care până acum s-a distins cu adevărat: Forlan, un conducător de joc excepțional, pe deasupra și marcator de clasă, al cărui joc nu-mi amintește decât de Günther Netzer, fenomenalul neamț din anii ’70.
Ei bine, Franța mi s-a părut un coșmar pe întregul ei parcurs, și așa prea lung și în întregime nemeritat, dacă ne amintim modul fraudulos în care s-a calificat Franța: în barajul cu Irlanda, în prelungirile returului, Henry a luat mingea în mână, și-a așezat-o la piciorul cu care a centrat, iar restul e istorie și poate politică fotbalistică.
Cred că toată aventura Franței în Africa de Sud a stat sub semnul unei pedepse divine, hoția din calificări fiind o povară prea greu de purtat pe umerii moșnegăraiei din lotul lui Domenech, o panaramă de antrenor pe care oricât de mult ți-ai dori să-l compari și cu altcineva, invariabil îți vine în minte un singur nume: Pițurcă. Ar trebui totuși să le rămânem recunoscători atât ăstuia cât și ăluia, fiindcă dacă nu ar fi fost ei, cine știe, poate că în locul Franței am fi fost noi cei care să ne facem de râsul întregii planete. Dincolo de blestemul de care vorbeam, Franța a adus o echipă nu îmbătrânită pur și simplu, ci de-a dreptul fosilizată.
Asta însă nu are de fapt legătură cu vârsta din acte a jucătorilor, fiindcă, spre comparație, Malouda și Govou au câte 30 de ani, iar Forlan 31! Paranteză: Roberto Carlos are, parcă, 37 de ani, iar jocul lui la Corinthians este absolut magnific, cu nimic diferit de ceea ce făcea în perioada de glorie a Real-ului.
Francezii sunt în primul rând fosilizați psihic, iar asta e pe principiul peștelui care știm cu toții de unde se-mpute! Poți să ai jucătorii cei mai buni, dacă antrenorul e un idiot, nu se poate face nimic… Ceea ce mă duce cu comparația înapoi la Pițurcă, al cărui argument suprem la discuțiile cu Becali a fost acela că în meciurile cu Franța a „închis” într-un mare fel jocul de n-au putut ăia să ne bată! Atunci când te fălești că ești la fel de bun ca ăl mai prost antrenor din lume duce la concluzia, desprinsă din titlul celei mai recente cărți a prietenului meu Nicu Gavriluță, că „Mama proștilor e mereu gravidă”.
