Fluxul memoriei

Despre comunism, numai de bine, cum se vorbește despre morți, o tradiție greșită după mine. Despre morții răi, numai de rău, ar trebui schimbată creștineasca expresie populară. Totul pornea de la iertarea pe care i-o dădea preotul muribundului înainte de a se stinge. Dar pentru activiștii bolșevici și securiști și procurorii militari cu judecătorii lor, pentru torționarii anilor 1950, dacă crapă, vorba necreștinească a aceluiași țăran român, numai de rău, adică adevărul. Dacă ar fi iad, ar trebui să ajungă evident în celebrele cazane cu smoală topită. Această viziune a iadului cu smoală e mai nouă, de la începutul exploatării petrolului probabil.
Nici în cele mai luminoase vise nu ar fi prevăzut viitorul lor luminos după așa-zisa cădere a comunismului foștii bolșevici și securiști. Acesta a căzut, dar nomenclatoriștii s-au ridicat pe noile culmi ale unui capitalism cu iz fanariot, în care au apărut din nou hoți demni de eroii din baladele cu haiduci și hoți celebri ai istoriei noastre: Iancu Jianu, Pintea Viteazul, Coroi etc. Folclor autentic. Aceștia se pare că furau de la bogați, spre deosebire de capitaliștii bolșevici de azi care fură de la săraci. Niciun singur mare activist cominternist, mare sau mic, dar și simplu membru de partid nu s-a sinucis după ce a fost ucis fiul iubit al neamului, Nicolae Ceaușescu. În Suceava a dispărut în primele luni ultimul primar comunist, iar la Botoșani s-a stins din viață tovarășul secretar Panaitiu, cel căruia îi port, totuși, cum am spus, o amintire specială. Alți tovarăși aș zice că au crăpat, cum atât de plastic sună această vorbă românească. Unde sunt activiștii de altădată? Mai trăiesc bine, în iubitul nostru oraș. Regretă sincer comunismul, indiferent câtă bogăție au unii. Mulți ar da totul să fie iar secretari, prim-secretari, membri în CC etc. Ei erau partidul, ei erau intangibili în relațiile cu oamenii muncii. Ei dădeau ordine, instrucțiuni, directive, trăgeau concluzii. Era ceva ce numai episcopii, arhiepiscopii, mitropoliții și patriarhul simt în fața mulțimilor care le sorb poveștile ridicole. Unde sunt oare informatorii securității din Suceava? Unul a mărturisit în presă că a ajuns revoluționar cu acte în regulă. Eu cred că mulți dintre așa-zișii revoluționari din România capitalistă sunt foști informatori ai onorabilei instituții. Mulți primeau un fel de soldă lunară. În fond, slujeau și ei patria și poporul, nu partidul, nu comunismul, doamne ferește! De asta au fost unii așa-ziși dizidenți, cu sarcini patriotice clare. În esență, comunismul, o tot repet, a fost o imensă mascaradă, un experiment bazat pe iluziile marilor dascăli ai proletariatului. Dar vechii bolșevici cred în continuare în iluziile lor. La fel și foștii informatori. Din informații de dinainte de 1990, cunosc mulți asemenea semeni de-ai noștri. Comunismul a fost și mai este un fenomen mondial. Un fel de religie ateistă, cum s-a mai spus. Cine-și mai amintește că prin anii 1950-1960 și chiar mai târziu era un Consiliu Mondial al Păcii, format din savanți, scriitori, filozofi, artiști de mare anvergură din Occident, în general membri ai partidelor comuniste sau simpatizanți ai regimului sovietic. Mult se scria în presa noastră din acei ani despre sesiunile și lucrările acestui for luptător pentru pace. Mulți erau premiați cu premiile Stalin sau Lenin, un fel de premii Nobel ale Uniunii Sovietice. Picasso, comunist, a primit premiul Lenin pentru celebrul lui porumbel fără picioare. Porumbelul lui Picasso, un desen simplu, ne duce ca simbolistică la creștinism. Bogat și genial ca nici un alt artist în viață, Picasso este evident extrema absolută a altui mare geniu, mai mare decât el, Vincent van Gogh, cel care a răbdat de foame ani de zile, capodoperele sale ajungând din întâmplare până în zilele noastre. Un singur tablou se vinde acum cu circa 100 de milioane de dolari. Crudă soartă o au marile genii în timpul vieții. În fine, marii luptători pentru pace erau filozoful britanic Bertrand Russell, dramaturgul celebru Bernard Shaw, savantul atomist francez Frédéric Joliot Curie, împreună cu soția sa Irène, și ea savantă atomistă. De altfel, ei au făcut bomba atomică a Franței, prin 1963, în același timp cu Israelul, după unele surse neoficiale. Un savant american cu două premii Nobel, Linus Pauling, este astăzi aproape uitat, dar era membru al micului partid comunist de acolo și luptător pentru pace în cadrul Comitetului care-și avea sediul la Stockholm. Scriitori erau Sartre (mediocru, de altfel), Camus, ambii laureați ai premiului Nobel, Pablo Neruda, tot cu acest premiu la activ, și maestrul Sadoveanu, povestitorul nostru vândut comuniștilor, întemeietor al realismului socialist în „Mitrea Cocor“, laureat al Premiului de Stat al RPR. Țările comuniste sau ale lagărului socialist nu prea aveau personalități culturale și artistice, de anvergura celor din Occident. Scriitori zero, însă existau artiști de mare talent în fiecare țară, dar care aplicau rigorile realismului socialist și nu erau cunoscuți în Europa de Vest. Brâncuși și Enescu erau înjurați de politrucii bolșevici și s-au franțuzit definitiv. În URSS erau mari savanți, dar ei lucrau în domeniile militar și spațial. Trei, totuși, au primit în acei ani premiul Nobel: Tam, Prohorov și Kapița. Apoi au apărut scriitorii dizidenți, Pasternak și Soljenițân, dar și alții care n-au primit premiul Nobel. Noi, românii, atunci ca și acum, o țară mică cu o limbă greu de învățat, am fost și am rămas în anonimat.