Am tot vorbit de Cântarea României, care este de fapt titlul unei lucrări clasice de Alecu Russo. Festivalul l-a făcut, prima dată, Carol al II-lea, apoi Ceaușescu. Suceava avea multe festivaluri, unele care s-au păstrat. Concursul-festival „Voronețiana“, deschis pictorilor din țară, a fost interesant și important. Un premiu a luat și regretatul Mircea Hrișcă, unul dintre marii pictori români. Dar și alții. Toți activiștii culturali aveau un adevărat cult pentru „albastrul de Voroneț“. Între 1960 și 1965 a fost amenajat și muzeul etnografic în clădirea numită „Hanul domnesc“, care aparținuse avocatului Colomeischi, prieten cu socrul meu, care-i avea în îngrijire livada de pe Zamca. La Hanul domnesc a lucrat o specialistă de mare clasă în portul popular, regretata Lucia Stroescu, venită de la Muzeul Peleș. Lucra împreună cu doamna Bândea, având amenajată o colecție excepțională de piese din Bucovina. Multe le donau, pur și simplu țăranii după colectivizare, odată cu moartea definitivă a folclorului românesc. Ceea ce se cântă acum sunt manele populare românești, pur și simplu penibile. Mai sunt doar câteva mici grupuri folclorice care cântă vechi melodii autentice.
Dar pe primul plan în concursurile și festivalurile Cântarea României se situa cel dedicat lui Nicolae Labiș, care a trăit atât de puțin și prin dispariția tragică la 21 de ani a beneficiat de o glorie postumă mare. Activiștii politici găseau poeziile dedicate partidului, iar alții aminteau de „Moartea căprioarei“. Și astăzi se țese și se perpetuează o legendă în legătură cu viața și moartea lui. Sincer să fiu, eu nu am citit multe poezii ale acelui tânăr talentat, născut din nefericire în anii comunismului. Dar și Nichita Stănescu a trăit în comunism și a rămas un mare poet. Nu cred în genialitatea lui Labiș, chiar dacă ar fi trăit până în zilele noastre. Dar părerea mea poate fi discutabilă. Eu mă gândesc la acele adunări de scriitori din țară care zile în șir o țineau mereu într-un chef, cu cele mai alese bunătăți culinare. Ca să fiu sincer, toți erau și au rămas fără valoare literară, fie că veneau de la București, Iași, Cluj sau Timișoara. Până și scriitorul ultrabolșevic de tip nou, D. R. Popescu, căruia i-am citit romanele „F“ și „Vânătoarea regală“, a rămas astăzi fără operă. Totul este maculatură. Poate doar romanul „Animale bolnave“ de N. Breban, scris oarecum dostoievskian, să reziste timpului. Moda de atunci, din anii 1970-1980, de a scrie despre „obsedantul deceniu“ al terorii roșii din România, nu putea prezenta decât eventual activiști de partid negativi și pozitivi, care până la urmă învingeau. Până și Preda l-a făcut personaj de roman pe Ceaușescu în „Delirul“ și în alt roman. De la Marin Preda rămâne „Moromeții“, volumul I. Atât. Restul este maculatură.
Prieten cu scriitorii era președintele culturii, Al. Toma, el însuși gazetar și publicist. Nu-l critic pentru asta, doamne ferește! Funcția îl obliga să coordoneze toate festivalurile. Suceava a avut însă un activist cultural, poet și el, destul de controversat în epocă, îndeosebi în perioadele cât a fost șef mai mare sau mai mic la cultură, și anume Marcel Mureșeanu, ardelean sută la sută. Marcel Mureșeanu a fost născut pentru posturile pe care le-a avut. Am lucrat mulți ani cu el, și în presă, și în cultură. Uneori aveam păreri opuse, dar de regulă nu se pripea în a lua decizii. Aș zice că de multe ori lăsa de la el. Domina și viața literară a Sucevei și de aici multe controverse cu unii scriitori suceveni din epocă, care toți au cam cântat patria și partidul, mai ales în tinerețe, dar acesta era prețul plătit obligatoriu pentru a fi publicați în volum. Poate că unii chiar iubeau sincer patria și partidul. Mihai Bândea nu iubea partidul, cu siguranță, dar așteptând să i se publice un volum de poezii adevărate, cum mi-a zis chiar el, cânta permanent mai ales partidul. Iar editurile de atunci nici nu i-au publicat volumul. Trebuiau pile, mi-a explicat cineva tot atunci. Eu, fiind gazetar, am scris un gel de roman polițist, am mai amintit asta, și prin 1973 am fost cu el la editurile Albatros și Militară. Evident că nu a mers. L-am publicat după 1990 în câteva zeci de exemplare și cred că nu l-a citit nimeni. Nici nu merita. Dacă aș fi vrut, cântam și eu patria și partidul în poezii. Era atât de simplu. Un număr de lozinci metaforizante, abracadabrante…
