Fluxul memoriei (II)

Suceava din perioada comunistă, cu străzile și obiceiurile ei.
Când venea la vânătoare în județul nostru, Ceaușescu mergea simplu, fără lume pe marginea drumului și fără urale. Cui i-o fi venit în cap să adune toată lumea muncitoare și din școli când apărea la așa-zisele vizite de lucru? Putea veni simplu ca la vânătoare. Se închideau până și fabricile care puteau fi închise. Oare de ce nu i-a trecut prin cap secretarului general să spună: „Măi, tâmpiților, dar lumea nu lucrează la ora asta, copiii nu sunt la școală?“ Dacă ar fi spus-o la Suceava, cred că tovarășul secretar Panaitiu ar fi convocat o ședință lărgită cu activul de partid și de stat, unde puteam intra și eu, și ar fi rostit: „Uite că a venit bietul secretar general să ne spună că suntem niște tâmpiți. Halal de noi, cine naiba a inventat asta, să închizi fabricile și școlile? E o palmă usturătoare pe obrazul nostru, tovarăși!“ Răposatul secretar știa însă că cel care inventase această formă de dragoste față de partid și secretarul său general era Dumitru Popescu-Dumnezeu, care a scris romanul „Pumnul și palma“, în timp ce conducea academia de partid. Acum scrie iarăși cărți – vorba lui Dinu Săraru sau Fănuș Neagu, cărțile sunt cărți și volumele volume. Pe Fănuș Neagu l-am citit în tinerețe, totuși… Vânătoarea lui Ceaușescu era precum societatea socialistă multilateral dezvoltată, mai bine zis ca în adevăratul comunism. În pădurea de la Pătrăuți erau crescuți și păziți bieții porci mistreți sau căpriori care treceau hipnotizați prin fața celui mai iubit vânător și care în general îi împușca. În jur nimeni nu avea armă în mână. Dacă Manea Mănescu, Verdeț sau chiar, doamne ferește, Emil Bobu, fiind cu armele în mână greșeau ținta sau aveau halucinații, trăgând spre iubitul secretar general? Până prin 1971 vânau totuși împreună. Dintre toate celebrele romane sud-americane despre dictatori, precum „Recursul la metodă“ de Alejo Carpentier sau „Eu Supremul“ de Augusto Roa Bastos, cel mai apropiat de dictatorul tiran gen Ceaușescu este „Toamna patriarhului“ de Gabriel Garcia Marquez. Eu chiar mă mir acum, cum oare s-au publicat acele romane? Vigilența activiștilor de partid era puțin roasă. „Se poate așa ceva – ar fi remarcat tovarășul Panaitiu –, să publicăm cărți care nu răspund comandamentelor partidului, ce naiba fac tovarășii de la sectorul presă și tipărituri?“ Dar poate că poporul trebuie să știe despre tiranii din țările burgheze latino-americane, chiar dacă suntem toți în curs de dezvoltare și chiar prieteni. Secretarul Panaitiu ar fi spus el mai multe, dar fără să-l audă subalternii. Tovarășul Nicolae Ceaușescu a fost prieten la cataramă cu câțiva dintre cei mai cruzi tirani ai Africii: Idi Amin din Uganda, Mobutu din Zair (Congo) și împăratul Bocasa din Africa Centrală, acuzat chiar de canibalism dar ulterior achitat. A fost prieten și cu generalul Peron, cu simpatii fasciste între 1940-1945, apoi, în a doua etapă de președinție a Argentinei, prieten cu țările lagărului socialist. Sindicatele peroniste erau de stânga. În fond, mărirea președintelui Ceaușescu a durat 25 de ani, iar decăderea doar o săptămână (16-22 decembrie 1989), dată fatidică înscrisă în destinul lui. Dar se pare că Ceaușescu și activiștii lui mai mari sau mai mici n-au înțeles nimic în afara modelului sovietic, impus după 1945. Nici un fost activist de partid, mai ales din cei mari de la CC nu explică de ce a acceptat funcții înalte. Este evident că toți credeau în marxism-leninism și mai ales în aberațiile lui Nicolae Ceaușescu. Interesantă din punct de vedere psihologic este tăcerea unor foști deținuți politici. Cei din Suceava sunt mai discreți decât așa-zișii revoluționari de la 22 decembrie 1989. E ridicol să cauți revoluționari la Suceava. Singurul pe care l-am văzut eu în fruntea unui grup de tineri furioși era fiul unui medic. Dar voi scrie în viitor și despre Suceava din decembrie 1989.