Fluxul memoriei (I). Suceava din perioada comunistă, cu străzile și obiceiurile ei.

Comuniștii aveau un principiu: dădeau numele străzilor numai cele ale unor persoane dispărute din această lume. Evident, au fost șterse toate numele regilor, politicienilor sau intelectualilor care au servit burghezia. Am mai spus că în anii 1950 actuala stradă Ștefan cel Mare se numea Centrală și mai erau străzi numite Karl Marx, Lenin, Stalin, dar și I. C. Frimu, militant socialist și sindical, Donca Sima, Olga Bancic, Bernath Andrei, toți uteciști din ilegalitate, Vasile Roaită, celebru până prin 1970, când a dispărut definitiv din toponimia orașelor. Mai erau și multe alte nume de vechi bolșevici sovietici, precum Jdanov, dar și mareșalul sovietic Malinovski sau un fost comunist grec, Nikos Beloianis. Unele străzi purtau numele scriitorilor clasici, Eminescu, Creangă, Caragiale, dar și Al. Sahia sau Teodor Niculuță, un fel de scriitori proletari. Cum am lucrat mulți ani într-o instituție publică plină de cărți, mi-amintesc de dilema unor intelectuali care posedau cărți vechi în care apăreau portretele regilor în general. Regretatul publicist sucevean Nicolai Moscaliuc a pierdut prin 1960 toată biblioteca părinților săi. Pur și simplu i-a fost confiscată de reprezentanți ai organelor de stat, fără nici o hârtie sau explicație. A fost atunci bucuros ca nu l-au „confiscat“ și pe el. Am văzut de-a lungul anilor multe cărți cu paginile de gardă sau de titlu rupte, dar și unele din interior, întrucât pe ele apăreau nume de scriitori interziși sau portrete ale regilor. Și scrisorile cu timbre burgheze erau ascunse, multe din ele având șterse cu creion chimic chipurile unor regi sau ale altor personalități interbelice. În prima fază a comunismului păstrarea unor cărți din perioada așa-zisului regim burghezo-moșieresc te putea duce la pușcărie foarte repede. Comuniștii primitivi din acea perioadă a copilăriei mele au distrus multe conace boierești, inclusiv bibliotecile, mobilierul, tablouri de mare valoare. De prin vechile instituții au fost scoase fotolii, scaune sculptate, mobilier de mare valoare și înlocuite cu cele comuniste: scaune simple de lemn, birouri din rame placate, fișete metalice sau dulapuri din lemn. Totul trebuia să arate simplu, muncitorește, revoluționar. Au apărut apoi scaunele curbate și noi modele de mobilier pentru oamenii muncii, totul pe bază de panel și placaj. Cei mai înstăriți și șefii își comandau la ateliere de tâmplărie mobilă furniruită cu nuc și lustruită cu o substanță adusă din India, dizolvată în spirt tehnic. În acei ani cravatele și pălăriile erau burgheze. Totuși marii activiști de partid purtau cravată, dar nu și pălărie, ci șapcă. Șapca era însemnul proletar – și eu am purtat câțiva ani șapcă, apoi celebra bască de 13 lei sau cea dublă, de 45 lei, pentru iarnă. Tovarășul Ene Țurcanu purta șapcă, secretarii comitetului județean la fel. Activiștii de rând erau încălțați iarna cu cizme, uneori și vara, precum militarii, și purtau haine lungi de piele. Cămășile însă aveau manșeta dublă pentru butoni și un guler rezervă. Totul era din bumbac, iar costumele din lână mai fină sau mai groasă. Materialele sintetice vor sosi mai târziu și vor face o adevărată revoluție în îmbrăcăminte. Celebrul tergal a înlocuit aproape totul țesătura de lână. Hainele de tergal se curățau cu neofalină, iar cămășile cu apă rece. Am mai vorbit de frenezia ce i-a cuprins pe tineri la apariția „baloanelor fâș-fâș“, balonzaide din material plastic. Era anul 1966, când Anglia cucerea campionatul mondial la fotbal, după ce în sferturile de finală un arbitru german a eliminat fără motiv doi jucători argentinieni, între care și căpitanul echipei, Rattin. De altfel și golul victorios al lui Hurst din ultimele minute sau prelungiri este și acum dubios. Germania a mai câștigat însă noi titluri mondiale în anii următori, la fel ca și Argentina, Brazilia, Italia și Franța.
Dar să revin la Suceava noastră din anii de dinaintea epocii de aur. Până în 1960 se spunea simplu: construirea socialismului, apoi partidul muncitoresc român a trecut la faza desăvârșirii construcției socialismului, pe care a moștenit-o Ceaușescu, care a rebotezat PMR în PCR, după 1965. Au mai trecut câțiva ani și a început o nouă construcție epopeică, aceea a societății socialiste multilateral dezvoltate și apropierea de visul de aur al omenirii: comunismul. Totul se spunea și se scria cu o sacralitate deplină. Comunismul era practic raiul biblic în concepția ateilor activiști de partid, în frunte cu cel mai iubit fiu al poporului român din întreaga lui istorie de la Burebista și până în 1975 d. Hr., adică Nicolae Ceaușescu, care era și un mare vânător, precum toți regii și împărații lumii. Vânători mai mici erau și cei mai mici în funcții de partid și de stat, inclusiv Chivu Stoica, care s-a sinucis cu arma de vânătoare din motive personale. În fond, la moartea lui Gheorghiu-Dej și Chivu Stoica era un bun candidat pentru șefia partidului. Ne scăpa de Ceaușescu și apoi se împușca. Ajung iarăși la vechea rubrică din Magazinul Istoric: „Așa vă place istoria? “ La Suceava nu s-a sinucis nici un activist, cu excepția amintită anterior, și nici nu a fost împușcat din greșeală la vânătoare.