Florin pleacă astăzi, definitiv, dintre noi. Prea devreme. Prea grăbit. De fapt, dacă stau să mă gândesc, Florin a fost întotdeauna grăbit. Fără prefăcătorie, fără lingușeli, Florin s-a grăbit să intre în sufletele noastre, ale colegilor. A intrat și a rămas acolo, pentru totdeauna. Grăbit a fost și privința cititului. Citea tot ce îi cădea în mână și avea legătură cu istoria. Comanda săptămânal, pe internet, ultimele apariții de la diverse edituri, cărți pe care le devora în liniștea nopții sau în zilele libere. S-a grăbit să citească mult, cît mai mult, să nu meargă nepregătit la ceruri, unde, a spus Florin, Dumnezeu l-a chemat pentru că vrea să facă un ziar. S-a grăbit Florin să fie cunoscut, prin articolele sale, și a reușit. S-a grăbit Florin să-și câștige un loc, ca om de bază, în redacție și a reușit.
Florin pleacă astăzi. Cu zâmbetul pe buze, așa cum a fost întotdeauna. Undeva, pe zâmbetul lui, se vede, însă, o urmă de tristețe. Nu pentru el. Nu pentru că pleacă. Ci pentru noi, pentru că îl plângem. Pentru părinții lui, pentru fratele și sora sa, pentru colegi, pentru toți cei care l-au cunoscut și l-au iubit. Pentru noi este, puțin trist, Florin. Așa era el. Dacă ar avea putere, s-ar întoarce printre noi numai că să nu mai fie atâția oameni care plâng. Dar nu se mai poate, dragă Florine! Oricât de mult am vrea noi. Dumnezeu te-a chemat la el și nimeni nu te mai poate întoarce de pe acest drum. Drum bun, Florine! Drum bun îți vor spune și colegii tăi, care se despart astăzi de tine cu inima frântă. Unii au găsit puterea să-ți scrie câteva rânduri, alții îți vor spune tot ce au de spus prin lacrimile pe care le vor vărsa pe mormântul tău. Dumnezeu să te odihnească!
Tiberiu AVRAM
„O parte din mine a plecat cu tine în Ceruri”
Soarta, timpul, Dumnezeu… au vrut ca tu să intri în lumea mea, să sădești dragostea eternă și apoi să pleci… Însă, mult prea repede. Nu reușesc să adun în palme toate amintirile pe care le-am clădit împreună, toate vorbele pe care ni le-am spus, toate gândurile și planurile pe care ni le-am făcut…Sunt multe, prețioase, și puține, în același timp….mult prea puține. „NOI”, acel „noi”, nu va pleca niciodată din inima mea și tu știi asta. Ai preferat, Puiu, să-mi fii aproape doar în somn, departe de lumea asta hidoasă în care trăim. Mă voi resemna, știind că tu și doar tu îmi vei păzi gândul.
Iubite
Atinge-mi ființa
Care se-nvârte în haosul gândului său.
Arată-mi calea
Și întregește-o în universul tău.
Lasă conturul mâinilor noastre
Să se îmbine în contemplarea privirilor.
Urmărește-mi umbra
Și calcă pe pașii mei, iubite.
Caută cheia sufletului meu
Și apasă pe clanța ușii ferecate.
Orizonturile noastre se vad în depărtare,
Dar răsuflarea ta o simt aproape.
Dacă nu, voi îngheța amintirea
Și te voi lăsa într-o icoană neprihănită.
NOI doi pentru totdeauna,
Iolanda Bădăluță
– Florin, portret în sepia
Tinerețea e ca zăpada de aprilie, se topește repede. Când se întâmplă însă ca destinul cuiva să se frângă la vârsta fremătătoare a elanurilor, când după topita „zăpadă” a vieții nu mai înverzește plaiul, uneori lin și domol, alteori accidentat și prăpăstios al existenței, rămân doar regretele neîmplinirii. Florin s-a topit ușor, aproape imperceptibil, până când transparența înghețată a morții ne-a făcut și pe noi, cei care petreceam zilnic multe ore alături de el, neatenți însă la frământările și alterările ritmului său, să simțim sentimentul neantului. Portretul lui Florin, care acum, după dispariție, tinde să vireze spre nuanțe în sepia, omogenizându-și culorile în melancolice aduceri-aminte, va trebui retușat și revigorat cromatic de noi, pentru că altfel, implacabila scurgere a timpului, „colbuiala” cotidiană, va estompa treptat conturul și trăsăturile sale fizionomice. Orice om adăpostește în sine o noapte, iar „noaptea” lui Florin, cea a solitarei și nemărturisitei suferințe, era camuflată cu grijă, luminată deseori de un zâmbet, consensual sau ironic (ca registru alternativ), dar întotdeauna într-un dozaj cuviincios de camaraderie și de bun simț. Era exact la jumătatea vârstei mele și odată cu dispariția lui simt, asemeni unui ilustru căutător de Absolut, că mă apasă simțământul că mai mult cresc în rădăcini decât în crengi. Florin, care-a avut noblețea și modestia spiritelor generoase, nu a fost niciodată predispus la confesiuni, dar, după un prim semn de fisurare a destinului, s-a reîntors și și-a reluat activitatea nutrind o geană de speranță. A avut cu siguranță multe visuri frumoase și chiar dacă nu s-au împlinit, ca unul dintre cei care-a simțit cu ani în urmă cum se topește „zăpada de aprilie”, mă bucur pentru el că le-a avut.
Tiberiu COSOVAN
*
Mi se pare ciudat că trebuie să scriu câteva cuvinte despre Florin, acum când el nu mai este printre noi. Mi se pare ciudat pentru că atunci când el a fost aici, alături de noi, nu am reușit să-i spun direct ceea ce cred despre el. Avea 26 de ani și cred că nici unul dintre noi nu se gândea că nu va avea timp pentru a-l cunoaște mai bine, și pentru a-l aprecia exact așa cum era el. Avea 26 de ani, și așa cum am citit recent câteva rânduri scrise de el unui cititor, își dorea să fie mai bun, atât ca ziarist, cât și în tot ceea ce făcea. Să nu uităm că noi cei care am rămas mai avem această șansă. Dacă nu pentru noi, poate pentru el. Dumnezeu să-l odihnească în pace.
Dan COMAN
– O tulburătoare lecție de curaj
Cum fiecare om din viața noastră reprezintă o lecție pe care destinul ne-o dă, Florin Dochița este una dintre cele mai tulburătoare lecții de curaj, de voință și de autodepășire pe care le-am primit vreodată. El, care a trecut prin lumea aceasta cu zâmbetul pe buze, ca un ștrengar, indiferent de situație, ne-a învățat că și oamenii pot prinde aripi dacă își doresc asta cu ardoare.
Mulțumesc, Florine, pentru această lecție, dureroasă ce-i drept! Tu știi că fiecare dintre noi poartă cu sine frânturi din oamenii care ne sunt alături sau care ne-au fost alături în timp, și că vei fi mereu aici, cu noi. În redacția pe care atât de mult ai iubit-o. Așa cum ai fost întotdeauna. Cu zâmbetul pe buze și pus pe șotii.
Drum lin spre o lume mai bună!
Alina BĂBEANU
*
Știi, m-am uitat prin fotografiile făcute de-a lungul timpului. În redacție, pe teren, la iarbă verde… pe unde n-am fost! Râdeai de fiecare dată. Așa am să te țin eu minte. Cu zâmbetul pe buze. Florine, au fost doi ani strașnici pe care i-am petrecut împreună. Doi ani în care am trecut prin atâtea, încât parcă au fost zece. Și totuși, ce puțin…. Prea puțin. Mi-e dor de tine, prietene! E trist fără tine. Hai, odihnește-te în pace, Puiu!
P.S: Auzi, dacă poți, mai dă și tu un semn, de acolo, de sus… așa, să știu că ești ok.
Sergiu Rusu
– Îngerii nu mor!
„Îngerii nu mor. Niciodată! Florine, cât de mult te-a iubit Dumnezeu, dacă s-a „grăbit” să petreacă veșnicia cu tine. Am fost colegi aproape doi ani de zile, dar câte ne spuneam, parcă ne știam de-o veșnicie. Întotdeauna ai avut timp pentru toți, numai cu tine te-ai grăbit, iar mie mi-e dor de tine! Durerea este mare, iar cuvintele prea mici ca să poată spune cine ESTE Florin. Ai lăsat aici, în Valea Plângerii, lacrimi multe și amare și o tăcere apăsătoare, dar știu sigur că Cerul cântă de când te-a primit. Destinul tău pe pământ s-a sfârșit prea repede, dar zâmbetul, bunătatea și frumusețea sufletului tău au rămas cu noi, iar asupra lor moartea nu are putere.
Odihnește-te în pace, dragul meu prieten! Nu te voi uita niciodată!
Oana BUCACIUC
*
“La noi sunt codrii verzi de brad / Și atâta jale-n casă …”. Cuvintele sunt fără rost acum pentru a vorbi despre Florin. Rămân doar amintirile. Dumnezeu să te odihnească în pace! Sandrinio Neagu
*
Oare există Dumnezeu cu adevărat? Îndoiala s-a cuibărit în sufletul meu în clipa în care am aflat că Florin Dochița nu mai este. Plecarea sa dintre noi este pusă pe seama voinței lui Dumnezeu, însă eu nu pot să concep de ce Dumnezeu, care este drept și bun, a tăiat aripile unui tânăr îndrăgostit de viață. De ce Dumnezeu l-a smuls pe Florin, un om cu inima mare și cu un caracter pe măsură, din lumea aceasta care îi era atât de dragă? Singura justificare pentru călătorirea lui Florin din astă lume poate fi doar dorința lui Dumnezeu ca și în lumea de dincolo să existe suflete atât de nobile și curate precum cel al dragului nostru de coleg. Ți-a plăcut istoria, Florine, și ai ajuns istorie, fiindcă despre tine se vorbește acum doar la trecut. Totuși pentru mine, vei continua sa trăiești. În inima mea, în sufletul meu. Dumnezeu să te ierte, Florine, deși nu prea cred că are de ce, că în scurta ta trecere prin lume nu ai avut timp sa păcătuiești. (Liana SĂVESCU)
– „Tu ai fost ALESUL….”
Tot ce a rămas acum, după bucuria anilor petrecuți împreună, după tristețea veștii că ai plecat neiertător de repede dintre noi, după deznădejdea și izvorul de lacrimi lăsat printre prieteni dragi….. ești TU – FLORIN, cel din ceruri, cel care ne făcea să râdem, ne făcea sensibili la lectură, ne făcea să ni se pară totul mai ușor. Cum ai putut să aduni atâtea gânduri, atâtea frământări, atâta iubire… și, apoi, nemilos, să le reverși în neant?! Ai săpat în sufletul meu adânci păreri de rău, dar n-am să te plâng! Am să călătoresc alături de tine, tu din „ceata drepților”, eu din „ceata pământenilor”, îngăduindu-mi speranța că, niciodată, între tine și mine, între tine și noi, între cer și pământ, nu se va rupe firul… Doar așa sufletele noastre vor înflori asemeni florilor de mai, pe pământ și în ceruri, dea pururea! Dumnezeu te-a dorit alături de El. Nu aveai cum să I te împotrivești. Tu ai fost ALESUL! Dumnezeu să te odihnească în pace.
Imense regrete, Daniela MICUȚARIU
– De ce?
De ce a trebuit să fie așa? Cum este posibil ca un om atât de tânăr și plin de viață, care acum o lună lucra în redacție alături de noi, să plece atât de brusc și nedrept? Asta mă întreb de când știu că Florin nu mai este printre noi. În scurtul timp în care am fost colegi de serviciu a fost un om de nădejde, care nu ezita să-mi ofere sprijin atunci când aveam nevoie de un sfat cu privire la alcătuirea unui articol. Mereu își găsea timp pentru fiecare, deși lucra pe un domeniu solicitant și stresant care îl ținea în redacție până la ore târzii. Nici un moment nu mi-am închipuit că cel care glumește și râde tot timpul este copleșit de o durere nemărginită. A plecat dintre noi discret, poate prea discret, nedorind să ne împovăreze cu probleme sale. Acesta a fost Florin, Puiu cum îl alintam noi colegii.
Odihnește-te în pace, Florine! Nu te voi uita niciodată!
Florin PAIU
*
Vestea că Florin a plecat spre o altă lume a trezit în mine un sentiment de revoltă. Și de furie. Și de neputință. Ne luăm cu toții, prieteni, colegi, rămas bun de la el, dar e prea târziu, iar cuvintele par toate fără sens. Personal, aș vrea să pot da timpul înapoi, pentru că ar mai fi atâtea lucruri pe care aș vrea să i le spun, atâtea lucruri să îl întreb. Și aș mai fi avut multe de învățat de la el. Timpul pe care îl avem pentru oamenii care ne sunt dragi este întotdeauna prea scurt. Și uneori e prea târziu….
Dumnezeu să te odihnească în pace, Florin!
Mihaela ROBU
*
„În fiecare primăvară ce va urma, liliacul va înflori fără ca tu să-l vezi, dar va fi pentru mine un semn de aducere-aminte. Și, de fiecare dată, o flacără tremurândă se va aprinde și o lacrimă va cădea în amintirea ta, FLORINE.
Parcă te mai aud cum prietenește-mi spuneai: „Nu mai pune totul la inimă, Carmen! Viața e prea scurtă…!” Într-adevăr, tu erai cel mai îndreptățit să spui asta, pentru că știai că nu mai este mult până la ultima despărțire. Și știai că fiecare clipă merită trăită, cu tristețile și durerea, cu bucuriile și frumusețea ei.
Le povesteam noilor mei prieteni despre tine și te numeam, cu mândrie, „micul Nistorescu”. Nu-mi vine să cred că acum vorbesc despre tine la timpul trecut, dar din păcate e adevărat. Pentru că cineva a decis că erai prea bun pentru noi și te-a chemat acolo, sus.
Te voi admira mereu pentru puterea ta de a lupta cu durerea, chiar știind că, în curând, totul se va sfârși…”
Vei rămâne, în sufletul meu, ca un prieten bun… Rămas bun, FLORINE…
Carmen COSTEC
VINE O ZI…
HOLOGRAF
Știu,
Un copil se naște acum.
Da, știu,
Un bătrân își ia rămas bun.
Eu,
I-am spus vremii să stea în loc.
Amintirea mea
Vreau să fie-a ta.
Vine o zi,
Vine o zi când se va sfârși.
Nimeni nu va ști,
Nimeni nu va ști oare când va fi.
Vine o zi,
Vine o zi iar de voi pleca,
Nimeni nu va ști,
Nimeni nu va ști cît voi regreta,
Cât voi regreta,
Cât voi regreta…
Nu,
Nu am ce să îți las în loc
Doar
Cântul meu și un pic de noroc
Știu
Nu e mult dar e suflet curat
Și adevărat,
Și adevărat…
Vine o zi,
Vine o zi când se va sfârși.
Nimeni nu va ști,
Nimeni nu va ști oare când va fi.
Vine o zi,
Vine o zi iar de voi pleca,
Nimeni nu va ști,
Nimeni nu va ști cît voi regreta,
Cât voi regreta,
Cât voi regreta…
– Ziaristul din Ceruri
“Mamă, Dumnezeu vrea să deschidă un ziar în Ceruri și are nevoie de mine acolo”, a spus Florin, cu puțin timp înainte de a păși în lumea celor drepți.
S-a strecurat în viața și în inimile noastre timid și gingaș ca o floare de colț, dar cu rădăcinile bine înfipte în piatra de hotar a jurnalismului. Îi plăcea să învețe cum să devină mai bun, să experimenteze toate genurile jurnalistice, să se “joace” cu cuvintele, să-și îmbogățească textele cu o ironie fină, pe care o apreciam toți, la ședințele de redacție ori în după-amiezile “încordate”, când nervii ne erau întinși la maxim și el ne destindea cu o remarcă plină de umor.
Acesta era Florin pe care noi l-am îndrăgit și pe care îl vom păstra în amintire, care ne va lipsi zi de zi, atunci când vom deschide ziarul dimineața, când vom discuta între noi despre un material sau altul sau când vom râde cu poftă.
Pentru el, a fi jurnalist a însemnat a-și trăi viața. De aceea a și renunțat la alte tratamente și nu s-a dat bătut, până în ultima clipă, pentru a trăi fiecare minut, fiecare oră, fiecare zi, ca un ziarist, mereu în mijlocul evenimentelor, înconjurat de neprevăzut și chiar de pericole. A renunțat la o viață chinuită, prin spitale, pentru una trăită la intensitate maximă, înconjurat de noi, de prietenii săi și de cărțile atât de dragi lui.
Asemeni fluturilor care nu trăiesc decât o zi, dar care știu să se bucure de ea mai mult decât cei care trăiesc 100 de ani, și-a petrecut scurta sa viață făcând lucrurile care i-au plăcut cel mai mult.
Nu îl voi putea uita, mai ales că a plecat de lângă noi chiar de ziua mea. Așa că cel puțin o dată în an, gândurile mele se vor îndrepta spre el și îi voi simți lipsa.
Mă consolează gândul că a plecat înconjurat de dragoste, iubind și fiind iubit așa cum puțini dintre noi au simțit vreodată.
Odihnește-te în pace și să ai cît mai multe deschideri în ziarul din Ceruri!
Cosmin ROMEGA
*
Florine,
Mi-aș fi dorit să fi fost mai mult timp împreună. Timpul aleargă însă mai repede decât noi. Atât de repede încât (nici o grijă), cu mine ai să te revezi mai curând decât cu ceilalți colegi.
Doru POPOVICI
– Ai fost un înger
Ai fost un înger, cu chip de om, un om deosebit, care a știut să se facă remarcat, iubit, apreciat, un prieten de neînlocuit. Tu ai găsit mereu cuvintele potrivite pe care să le rostești atunci când unul din noi era supărat, să ne încurajezi, cu zâmbetul pe buze ne-ai dat sfaturi, dar niciodată nu ai povestit ce e în sufletul tău, sau durerea pe care o simțeai știind că în curând te vei despărți pentru totdeauna de cei dragi. Ai fost un luptător, ai vrut să învingi moartea, dar câteodată viața e crudă, nu ne acordă a doua șansă. Noi, colegii tăi, ne vom mulțumi că am avut prilejul de a te fi cunoscut, cu toții am avut câte ceva de învățat de la tine. Vom păstra vie amintirea ta, în sufletele noastre, sperând că ai ajuns în acel loc unde nu este durere și suferință. Să ne zâmbești mereu de acolo de sus FLORINE! Dumnezeu să te odihnească în pace.
Ioana Zaboloteanu
