Fițele de vedetă ale pamfletarului Mircea Dinescu

Însă nu numai editorul Dinescu este cooptat de noua formulă a „Adevărului”, ci și pamfletarul Dinescu. El își continuă astfel, prin rubrica „Adevărul lui Dinescu”, evoluția începută după 1990 în „Academia Cațavencu”, urmată de „Plai cu boi” , „Aspirina săracului” și cotidianul „Gândul” (mai 2005 – mai 2006).
O evoluție cu totul remarcabilă, Dinescu fiind de departe numărul unu valoric al pamfletului actual. Ar mai trebui spus că, în virtutea aceleiași vechi dorințe de a fi altfel decât ceilalți, de a epata cu orice preț, pamfletul său apare scris cu „î”, în timp ce restul ziarului „Adevărul” apare cu „â”. Se subînțelege că aceeași grafie nonconformistă este abordată și în săptămânalul „Satiricon”.
Dar Dinescu rămâne imprevizibil nu doar în scris, ci și în comportament. Scos din sărite fiindcă ziarul „Adevărul” a cutezat, în numărul din 3 martie 2007, să-i solicite un interviu lui Dinu Săraru, prilejuit de apropiata ecranizare a cărții acestuia Ciocoi noi cu bodyguard, Dinescu ține să demonstreze că n-a înțeles mare lucru din democrație, a cărei liturghie altfel dă impresia că o pledează fără istov.
Așadar, în primul număr al „Adevărului” (5 martie 2007) de după comiterea amintitului sacrilegiu, sub titlul Se prăvale baba, Dinescu anunță onoratul public cititor că, întrucât consideră inacceptabil gestul că inamicului său declarat Dinu Săraru, „acestui mare mîncător de căcat, i se pune la dispoziție, cu o suspectă generozitate, biciul din templul hîrtiei de ziar”, a hotărât să-și autosuspende rubrica. „Îmi depun pentru o vreme pixul în rastel, pînă cînd voi fi sigur că Adevărul își va tăia oficial și definitiv cordonul ombilical ce-l ține legat de fostul organ de propagandă al Partidului Comunist Român.”
În afară de faptul că temutul pamfletar adeverește că lipsa de maniere de la începuturile „Aspirinei săracului” n-a fost un simplu accident, ci reprezintă o latură esențială a ființei sale, el pare să nu priceapă că e de competența staff-ului editorial să decidă cine, în ce moment și pe ce temă se cuvine să fie intervievat în ziar. Pe deasupra, conform principiului sacru al libertății de expresie, robustețea și credibilitatea unei gazete se câștigă tocmai găzduind puncte de vedere diverse, ale unor persoane dintre cele mai diferite ca viziune politică sau de altă natură.
Atitudinea lui Dinescu e mai curând de vedetă mofturoasă de fotbal sau de star de cinema, decât de apărător al unei democrații câștigate atât de greu în țara noastră. Imaginea sa despre sine e ușor paranoică: el se consideră un tătuc al presei, care-și mângâie pe creștet nepoțeii jurnaliști, aprobându-le sau dezaprobându-le activitățile.
Manifestând o optică nouă pentru presa noastră, „Adevărul” a mers până acolo, încât a găzduit, în edițiile din 7 și 8 martie 2007, cele două părți ale unui amplu interviu cu Mircea Dinescu, acordat inițial revistei „Dilema veche”.
Și cu acest prilej, pamfletarul s-a arătat aproape în totalitate critic la adresa ziarului, acuzat de blasfemia că l-a intervievat pe Dinu Săraru. E drept, Săraru a fost intervievat în spiritul echidistanței, „numai că echidistanța începe să devină amorală și periculoasă în România de azi.” E aceasta o frază a fostului disident anticomunist Dinescu demnă mai curând de Fidel Castro sau de alt dictator.
La sfârșitul lunii martie, Dinescu s-a răzgândit și a vrut să se întoarcă la „Adevărul”, dar conducerea editorială și-a luat revanșa, refuzându-l net.