FIREA II

Cum putem deveni, în ochii lumii, un popor de patibulari? Iată una dintre rețete: în capitolul „Viciile și virtuțile românilor” (”Firea românilor”, volum coordonat de Daniel Barbu, Ed. „Nemira”), Cristian Preda inventariază păcatele nației, așa cum ar reieși din relatările călătorilor străini veniți pe meleagurile noastre între 1502-1764. Am discutat pe marginea textelor antologate într-o tabletă precedentă; reiau, din argumentarea de atunci, doar o frântură de frază: „au predominat experiențe personale mai mult sau mai puțin fericite, în împrejurări varii, nu totdeauna cu adevărat caracterizante pentru firea românilor”, la care se cuvine adăugată observația că majoritatea călătorilor erau catolici, unii având chiar însărcinări misionare și, în consecință, notațiile lor acre cu privire la religiozitatea românilor ortodocși se cuvin privite cu reținere și prudență. Deși multe dintre observațiile empirice ale străinilor se bat cap în cap și, unele, par de-a dreptul fanteziste, atunci când sunt puse la contribuție pentru a contura firea românilor, se bucură, în cartea amintită, de respectul cuvenit surselor documentare credibile și exacte. Autorii acordă încredere deplină unui Capeci (1584 – locuitorii Transilvaniei „toți ar fi tâlhari”), Verancsics (1538 – „oamenii sunt foarte puțin primitori”), Guagnini (1563 – „deprinderile lor sunt îndeobște barbare”), Barsi (1633 – „toți [moldovenii] se nasc cu această aplecare spre hoție”), Beke (1644 – „mai degrabă barbari decât creștini”), Bandini (1647 – românii nu știu „mai nimic despre Dumnezeu”), Frontali (1764 – „nu știu ce înseamnă să fii creștin”) etc. etc., asumându-și un unghi de vedere umil și necritic. Să admitem că este dreptul lor – dacă și comentariile întemeiate pe textele în cauză ar acorda egal tratament atât opiniilor defavorabile românilor, cât și celor favorabile. Ceea ce nu prea se întâmplă; dimpotrivă, cu o voluptate masochistă este mai întâi trecut în revistă și apoi validat prin comentariu șirul de păcate al nației, iar pe celălalt taler se așază cu zgârcenie, parcă a contre-coeur și-ntr-un echilibru din plecare deranjat, câte un modest eșantion de virtuți surdinizate. De altfel, Cr. Preda recunoaște de la început:”lista viciilor este mult mai bogată decât cea a virtuților.” Inventarul păcatelor trece în capul listei „cel mai frecvent viciu menționat: disprețul pentru legătura căsătoriei” și citează din Paul de Alep, care vedea moldovencele „lipsite cu totul de sfială și cinste.” Într-adevăr, textul călătorului de la 1653 conține bizara apreciere cu pricina. Același Paul de Alep însă, câteva fraze mai jos, scrie: „Să se știe că femeile și tinerele fete din Țara Românească sunt caste, neprihănite și virtuoase.” Cum amândouă aprecierile sunt la fel de aiuristice, veți crede că dl.Preda, când trece la enumerarea virtuților, atâtea câte or fi, nu va uita să menționeze și cea de a doua constatare a străinului călător. Ei bine, nici vorbă! Nu-i luată în considerație decât înjurătura, aprecierea favorabilă parcă nici n-ar exista! Dincolo de enormitatea afirmației (moldovencele – desfrânate, muntencele – neprihănite) explicabilă, poate, prin reușita ori eșecul cine știe căror tentative de seducție campestră, de-a dreptul inexplicabilă rămâne conduita condeierului de azi, care acceptă cu grăbire injuria la adresa românilor și ignoră scandalos vorba bună așezată în pagină de același autor. Mai departe, dl. Preda procedează aidoma, adică dezechilibrează premeditat eventuala dispută, punându-l să dea replică autorilor străini pe A.C. Popovici, un naționalist de la începutul veacului trecut (Iorga îl aprecia!) lipsit de subtilitate și promotor al unui tip de retorică vetust, spre a concluziona că „discursul lui Popovici e imposibil de consiliat cu cel al călătorilor străini.” Evident, așa-i. Nici nu se cuvenea așezat într-un asemenea vizavi. De ce nu l-a chemat la rampă, să zicem, pe Rădulescu-Motru?