Credința e prima condiție ca o rugăciune să-ți fie ascultată. Hristos ne-a promis în Evanghelie că de vom avea credință cât un grăunte de muștar vom putea zice munților să se mute și ei ne vor asculta. Dacă pentru unii și bobul de muștar e prea mare atunci când cer ceva lui Dumnezeu, pentru alții, îndeplinirea rugăciunilor e un lucru cât se poate de firesc.
Povestea pe care vreau să v-o istorisesc astăzi ne aduce în prim plan credința unui copil. Undeva, în sudul Italiei, acolo unde vara este foarte cald, pământurile erau arse și crăpate din lipsă de ploaie. Frunzele palide și îngălbenite de-abia se mai țineau pe crengi. Iarba de pe pajiști se ofilise. Oamenii erau încordați și nervoși, cercetând cerul de cristal colorat în albastru cobalt. Săptămânile se înșirau una după alta tot mai fierbinți și de luni de zile nu mai căzuse nici o ploaie adevărată.
În piațeta din fața bisericii preotul convocă duminica, după Sfânta Liturghie, întreaga comunitate pentru o slujbă. Urma ca toți, cu mic, cu mare, să implore mila lui Dumnezeu ca ploaia binefăcătoare să se reverse peste pământurile pârjolite. La ora stabilită, locul era ticsit de lumea aflată în așteptare, plină însă de încredere.
Mulți aduseseră cu ei lucruri care făceau dovada credinței lor. Biblii, cărți de rugăciuni, cruci, rozarii. Parohul bisericii le privea pe toate cu nedisimulată admirație. Dar în mulțime mai observă ceva. O fetiță care se ruga alături de cei mari. Parohul nu-și putea dezlipi privirile de la ea. Așezată cuminte, în primul rând, fetița avea în mâini o mică umbrelă.
A cere ploaia înseamnă să te rogi, a crede că o să plouă după rugăciunea ta înseamnă să-ți iei umbrela cu tine.
(Augustin PĂUNOIU, preluare din volumul „Viața e tot ce avem“, Bruno Ferrero, Editura Galaxia Gutenberg, 2007)
