Fericirea – între psihologia pozitivă și viețuirea în Hristos

Deși „destinul uman nu e o invitație la fericirea de-a trăi“ – așa cum observa Petre Țuțea vorbind despre parcursul funest al omului, care „culminează în cimitir“, deoarece „ne naștem, trăim, ne îmbolnăvim, îmbătrânim și murim“ -, fiecare generație caută nostalgic paradisul (după titlul cărții celebre a lui Nichifor Crainic). Omul este orientat de trecerea timpului și de suferință către moartea trupească și, poate că tocmai de aceea, își dorește să fie fericit.
În vechime, idealul de fericire era proiectat aproape fără excepție asupra ființelor supreme, de dincolo de lumea văzută. Zeii erau imaginați ca ființe fericite prin excelență, fiind vorba despre un atribut rezervat exclusiv acestora. Idolatria era întrucâtva o încercare de a diminua distanța dintre zei și oameni și în privința fericirii.
Pentru a defini fericirea, mai toate religiile au proiectat în ordine telurică tot ce ținea de perfecțiunea cerească și invers. Chiar și pentru poporul ales, fericirea era recunoscută într-o viață binecuvântată de Dumnezeu cu abundență materială, cu o poziție socială respectabilă (dacă nu chiar înaltă) și cu o familie numeroasă formată dintr-o soție serioasă și copii sănătoși, toate acestea fiind înțelese ca o răsplată divină pentru teama arătată lui Dumnezeu și respectul față de Legea descoperită de Yahweh lui Moise.
În timp, valorile care calificau fericirea au evoluat în funcție de sistemul de interpretare ales. Dacă s-a optat pentru o abordare teologică (ca în cazul drepților și profeților Vechiului Testament), fericirea a devenit un scop care privea relația cu Dumnezeu și permanentizarea acesteia. Dacă, dimpotrivă a fost preferată înțelegerea fericirii în direcția emancipării de „ipoteza divină“, aceasta a fost redusă la ceea ce poate oferi prezentul, lumea văzută, fiind confundată adesea cu plăcerea, altădată impusă cu forța (ca în cazul hedonismului, al consumerismului și al ideologiilor totalitariste).
Inclusiv încercările recente ale psihologiei moderne, care face din problematica fericirii principalul obiect de studiu, se situează pe linia antropocentrismului antic enunțat lapidar de Protagoras. „Omul este măsură a tuturor lucrurilor“, inclusiv a fericirii, pe care o poate dobândi realizând un echilibru între gândirea pozitivă și cea negativă, independent de valorile personalismului divino-uman creștin. Fericirea este tradusă parcă în categorii electrochimice, conform cărora omul se confundă cu o baterie sau un acumulator, o entitate bipolară asemenea unui electrod. Îmbrățișată aproape ca o religie de omul modern confruntat cu un sindrom depresiv acut, această încercare de soluționare a problematicii fericirii își arată limitele prin faptul că nu reușește să elibereze de sub tirania demonului întristării („însoțitoare a akediei“ â lâncezelii, după Evagrie Ponticul). Incapacitatea vine din asumarea la nivel psihologic a viziunii idolatre cu privire la fericire.
Abordarea teologică a fericirii conduce la împlinirea divină a umanului în Iisus Hristos. Fiul lui Dumnezeu întrupat este idealul de fericire și Cel care împlinește pentru om acest ideal. Calea către fericire este Hristos, care asumă suferința și moartea blând și smerit. Jertfa Sa împlinește lecția sau programul fericirii redate în deschiderea Predicii de pe Munte (cf. Matei 5, 3-12; Luca 6, 20-23).
Ceea ce propune Hristos, prin Evanghelia și modul Său de a fi și de a muri, este concentrat în „Fericiri“, El fiind întruparea fericirii divine. Aceasta este dăruită în Iisus Hristos și în Biserică (taina întâlnirii fericite între Dumnezeu și umanitate) prin exersarea virtuților, în care un rol central îl au valori ca sărăcia/smerenia, umilința, blândețea, preferința pentru dreptate și pace, mila sau bunătatea, curățenia sufletească, toate accesate ascetic și încununate martiric. Nefericirea nu este rezultatul eșecului material, profesional, social și personal, ci al lipsei de opoziție la ispite și al viețuirii păcătoase. Iar eșecul de orice natură asumat duhovnicește se face prilej de biruință asupra cauzelor nefericirii.
Pe de o parte, Mântuitorul arată că fericirea este netrecătoare și nu se confundă cu starea indusă/asigurată efemer de prosperitate și de succes, obținute fie și printr-un echilibru între valorile umane pozitive și negative, echilibru instaurat egoist în om și societate. Pe de alta, virtuțile conduc către un mod de a gândi și de a fi care conferă încă de aici participarea la bucuria Domnului, dăruită deplin în viața de dincolo de moarte, unde nu este nici întristare și nici suspin, ci fericire veșnică în comuniunea sfinților cu Unicul Sfânt.
(Pr. Nicolae-Cristian Câdă)