Fenomene

Nu-mi iese din cap chestia cu Marica (pe care dacă-l pronunți cu accentul pe a doua silabă îți iese un nume de doamnă sau de domnișoară, cum nu se poate mai potrivit cu grațiile, fițele și „talentele” pe care le etalează cu o nonșalanță vecină cu patologicul și cu o frecvență pe care dacă ar avea-o și la goluri înscrise ar fi mai Messi decât Messi însuși) și nici lejeritatea cu care berbeci cu greutate în fotbalul nostru tratează atitudine perfect imbecilă a derbedeului care s-a pus, tocmai el, să facă ordine la ditamai clubul nu din Burkina Faso, ci din Germania! Aici, discuția ar trebui mutată din planul strict fotbalistic înspre cel social, cu trimitere directă la educație în general și la cea în spiritul sportului în special. Spun asta, fiindcă în mod evident Marica nu este un caz izolat printre fotbaliștii noștri, ei înțelegând din statutul de vedetă doar partea de „drepturi”, cea cu „obligații” fiindu-le complet străină, dacă nu de-a dreptul ostilă. Obligațiile nu figurează pe partea lor de gazon, ci sunt ale ălorlalți: ale publicului de a-i aplauda și elogia chiar și atunci când își dau cu stângu-n dreptu’, ale presei de a le face statui inclusiv când se remarcă doar prin mardeli (date sau luate) prin cârciumi de tot felul, ale patronilor de a-i plăti regește pentru lustruit banca de rezerve ani de-a rândul. Și desigur, ale tuturor la un loc de a le aprecia gestul în alegerea tatuajelor (modelul Beckham e categoria estetică cea mai elevată), a ștoarfelor de cârciumă sau de televiziune, a mașinilor mitocănești. Iar când unul sau altul dintre cei cărora neisprăvitul le dă d-aia de știe el că se dă la tot cartieru’ nu mai rabdă și-l pune la punct, derbedeul se răscoală: e neînțeles, sabotat, victima unui complot. Peste toate, mai vine, ca acum, în cazul Marica, și câte un pârnăiaș cu acte, gen Corleone ori Giovanni, și zice: „Vedeți-vă de treabă, Stuttgart are nevoie de el, nu-l lasă. Încearcă doar așa, să-l atenționeze, da’ nu-l dă afară, stați liniștiți. Iar Răzvan să-l cheme la Națională, că-i bun!”, Marica are vreo 25 de ani și e deja un fenomen. Tipic românesc. De pe partea ailaltă a planetei aflăm ceva tot uluitor, dar în alt registru, despre alt fenomen: numitul Roberto Carlos, la 38 de ani, tocmai ce a semnat un contract, la ruși, pe doi ani jumate, pentru 5 milioane de euro pe an, în total 12,5 milioane. L-ați auzit vreodată pe Carlos, campion mondial, spunând ca nu-i convine că antrenorul îi cere să alerge „din șaișpe-n-șaișpe”, deci e un idiot?