Femeia „gârbovă” și demnitatea la români

Motto: „Respectă-te, ca să fii respectat!”
Iisus învăța într-o sinagogă sâmbăta. O femeie „care avea de 18 ani un duh de neputință și care era gârbovă, de nu putea să se ridice în sus nicidecum”, s-a apropiat de Iisus. Domnul a văzut-o, a chemat-o și i-a zis: „Femeie, ești dezlegată de neputința ta. Și și-a pus mâinile asupra ei și îndată s-a îndreptat și slăvea pe Dumnezeu” (Luca 13, 11-13). De cealaltă parte, vechile structuri ale Templului, tributare unei mentalități formalist-legalistice, refuză miracolul (vindecarea, înnoirea, schimbarea), sub pretextul regulei: „Șase zile sunt să se lucreze… vindecați-vă, dar nu în ziua sâmbetei” (Luca 13, 14).
Demnitatea femeii Tradiționalismul opac refuză schimbarea de dragul unui conservatorism rigid (și al unor interese de „castă” privilegiată!), mut și surd la suferința reală a omului. Cui îi pasă de om, de neputința lui? Legea e lege, nu-i tocmeală, vor zice unii. Chipurile! Asta când e vorba de alții, nu și pentru ei! Iisus demonstrează contrariul: n-a venit să schimbe Legea, ci s-o umanizeze și s-o spiritualizeze.
După o atât de lungă suferință, era și cazul ca femeia să-și recapete demnitatea de om, „coloana vertebrală”, verticalitatea (în gr. anthropos = cel care privește în sus).
Pentru creștin nu există „cale de mijloc” O persoană–gârbovă e un nonsens. Cei doi termeni sunt antonimi. Persoana nu poate fi decât dreaptă, verticală, demnă – exprimarea noastră e tautologică pentru a întări ideea! – altfel nu e persoană. Un „tip” fără demnitate nu poate depăși condiția de „individ”! Nu poți sluji la doi domni: adevărului și minciunii. Pentru creștin nu există „cale de mijloc”. Ori e Calea Adevărului ori nu. În credință: ambiguitate, fals și compromis nu pot încăpea. Acestea vin de la „tatăl minciunii” (Ioan 8), expert în arta iluziei, în „a face formele să mintă” (Denis de Rougemont).
Unde mai este onoarea?
În vechime, gr. „karacter” însemna „țăruș de hotar”, bine înfipt, hotărât, în pământul unde delimita două teritorii specifice. Hotarul, din punct de vedere moral, nu-l plimbi după interesele tale private, cu nici un chip, pentru că încalci teritoriul celuilalt. Un om de caracter înseamnă un „om de hotar”, cu „frontiere morale personale” foarte bine delimitate, un om decis, pe care nu-l poți schimba după interese meschine si care nu se „pleacă sub vremi”. Dacă în cultura română precomunistă (fundamentată pe morala creștină) problematica onoarei reprezentă o chestiune de imensă responsabilitate educativă – se vindeau case și pământuri doar verbal, pe baza cuvântului unor „oameni de cuvânt”! – azi însă, după experiența nefastă a unei educații atee: „fără frică de Dumnezeu și fără rușine de om”, probitatea morală parcă a devenit o relicvă istorică.
Crearea unui „mutant” S-a creat un „mutant” în spațiul socio-etic românesc, „șmecherul”, pe care-l înfiera cu patimă N. Steinhardt, ca pe un rebut al creației, „omul de nimic”, ce se știe „învârti” în orice situație (când de fapt n-o face decât în jurul propriei cozi, ca să se ajungă: el pe el!) Numai într-o națiune confuză axiologic și labilă moral s-au putut naște asemenea proverbe, de un „sublim imbecilism psiho-etic”, precum: „Capul aplecat, niciodată nu-i tăiat” sau „Fă-te frate și cu dracul, până treci puntea”. E destul să privim migrația politică de la un partid la altul, ca să ne dăm seama cât de mult contează la români doctrina și principialitatea (fidelitatea) ideologică. Nimeni nu crede decât în scaunul personal!?
Națiune cu „nevoi speciale”?
Or, lucrurile nu stăteau așa odinioară. Pentru Adevăr, Credință și Demnitate, mii de oameni au înfundat pușcăriile comuniste, și-au pierdut familii, cei mai frumoși ani ai tinereții și chiar propria viață. Au îndurat torturi inimaginabile – și cel mai dureros! – chiar din partea unor confrați din aceeași nație. Le-a fost terfelită ultima fărâmă de demnitate umană pe care o mai puteau păstra și totuși nu au cedat. Alții au luat calea exilului, cunoscând alt gen de suferință, a desertului emoțional și a disperării despărțirii de cei dragi s.a.m.d., pentru că n-au vrut să cedeze compromisului, minciunii, ipocriziei, mediocrității și relativismului moral. Aceste lucruri parcă nu mai spun nimic astăzi. Parcă am fi o națiune cu „nevoi speciale” la capitolul memorie de lungă durată.
Indiferența Indiferentismul etic și confuzia axiologică au atins proporții cutremurătoare. Reperele morale devin din ce în ce mai rare și, la drept vorbind, „glasuri ce strigă în pustie”. Vai de o națiune care-și uită martirii și sfinții! E drept că lucrurile nu ne sunt imputabile exclusiv nouă. Într-o societate secularizată, insensibilă emoțional și consumistă, precum cea de astăzi, cui îi mai pasă de Jertfa Mântuitorului, de pruncii uciși în Bethleem, de sângele miilor de martiri creștini ai primelor veacuri, al atâtor misionari creștini, al tuturor victimelor propovăduirii și mărturisirii Adevărului? Ce mai reprezintă astăzi pentru români cei peste o mie de martiri ai însângeratului Decembrie ’89.
Nu încetez să sper! Who cares? „Morții cu morții, viii cu viii”, ar zice șmecherii și parveniții. Oare jertfa acestor oameni și nu numai să fi avut drept scop doar bișniță la sârbi, polonezi și turci, averile fabuloase acumulate pe „embargoul” cu benzină, când frații noștri de peste Dunăre se căsăpeau între ei, corupția extinsă la nivel de „plagă națională”, cerșetoria și furtul „mondializate” etc.? Au trecut deja 18 ani de atunci, dar adevărata revoluție moral-spirituală a neamului românesc se lasă mult așteptată. Nu știu când și dacă ne vom mai Îndrepta vreodată și Încotro? Riscăm o tot mai profundă dezumanizare și imbecilizare morală. N-aș vrea să fiu pesimist, dar întotdeauna, din acel Decembrie încoace, zurgălăii, turtițele, colindițele și megavânzările de „Santa’consum” (fără nici cea mai vagă legătură cu Întruparea Domnului!), îmi lasă un gust tot mai amar și mai ales câtă vreme uităm de zilele precedente, de 16-22 Decembrie ori, viceversa, le transformăm într-o perversă stratagemă media de rating și sensibilizare emoțională.
Când aud la Ieșirea cu Sfintele Daruri din Liturghie pomenirea eroilor și martirilor, morți pentru „libertatea și demnitatea poporului român…”, mă întreb: care demnitate? Oare după atâtea șanse posibile, ratate, de redresare morală, ne va mai „pune Dumnezeu mâna pe cap” vreodată, când de-atâta amar de vreme nu dăm nici cel mai mic semn de pocăință și voință de schimbare întru Adevăr? Și totuși nu încetez să sper… (Preot Eugen Jurcă, 2007)