Meciul părea a începe sub bune auspicii… De la Moscova nu răzbătea sunetul, dar așteptam un spectacol în sunet de goluri. Băieții din studio erau excitați de neașteptata oportunitate și s-au pornit să turuie pe un ton exaltat tot ce știau ei, din păcate și noi, despre cele două echipe. Pur și simplu nu mai puteam urmări jocul, așa că am răsuflat ușurat când au intrat în direct veteranii. Altă viață, o lecție despre cum trebuie să fii mulțumit cu ce ai!
Nu pot să spun că am ținut cu Chelsea, ci doar că am preferat-o. Pentru că norocul pe care l-a avut Manchester în ’99 trebuia decontat cândva. Cristiano Ronaldo deschide scorul. Cu capul. Ca la Roma. Nici nu-i de mirare, la cât de găligan e! Asta după ce făcuse tot ce vroia cu Essien. Pe care Grant l-a preferat fundaș lateral în locul unora de meserie ca Ferreira sau Belletti. E ca și cum Rădoi ar fi folosit pe post de fundaș dreapta. Doar jocul poate arăta dacă e o mutare greșită sau inspirată. În cazul lui Essien e de discutat. Dar parcă l-ar fi putut struni cineva pe Ronaldo!
Pe urmă Carvalho intră urât de tot la Ronaldo. Ca între ei, portughezii. O nație întreagă l-ar fi pus la zid mai ceva decât e pus la noi cameramanul ăla voleibalist. În special de către colegii din presă! În final de mitan teoria cu roata norocului începe să prindă contur. După ce Manchester își bate joc de niște ocazii de 2-0, exact ca Bayern acum 9 ani, Essien eliberează un șut, mingea se zbate ca la flipper între doi fundași și i se așează cuminte pe tavă lui Lampard. Într-adevăr, cineva, acolo sus, îl iubește!
În repriză lucrurile se nuanțează. Chelsea pleznește lemnul porților de două ori (vorba vine, lemnul!) și începe să semene ea cu Bayern! În prelungiri Terry scoate cu capul de sub bară, ca la jocul din copilărie numit “diri-diri”. Apoi Drogba se prostește și, odată cu cartonașul roșu, iese și de pe lista cu executanți de la 11 metri.
Îmi place tensiunea loviturilor de departajare, dar ceea ce urmează după ele ar trebui interzis… Două grupuri de oameni stau cu inimile-n gât, pentru ca într-o secundă unora să li se prăvale cerul în cap, în timp ce pe ceilalți îi pocnește o fericire isterică și indecentă. Celor care câștigă în felul acesta ar trebui să li se decerneze trofeul, însoțit de cuvintele din titlu, într-o liniște deplină. Vorba unui humorist, publicul e-n delir, da’ tace!
