Favoriții mei

Indiscutabil, sportul trăiește în primul rând datorită marilor personalități. Fără ele, n-ar fi decât exercițiu fizic, eventual de menținere a sănătății, fără a intra în discuție performanța și mai ales spectacolul. Probabil că fiecare iubitor de sport are câte o echipă favorită sau un sportiv care pentru el înseamnă esența sportului respectiv. Sigur că sportivii, fiind și ei oameni, îmbătrânesc și se retrag. Iar unii mai și mor. Rămâne amintirea, rămân momentele memorabile, cele pentru care la un moment dat ne-am declarat fani ai lor. De exemplu eu, de-a lungul anilor, i-am admirat / iubit / susținut în fotbal pe numiții: Alfredo Di Stefano, Pele, Bobby Charlton, Ronaldo (amândoi!), Roberto Carlos, Zidane. Au mai fost câțiva, iar printre ei, desigur, și câțiva fotbaliști români: Ozon, Dumitru (Niki), Dinu, Dumitrache, Dobrin, Hagi. În ierarhiile mele personale, indiferent ce spun specialiștii ori sondajele, pe locul 1 la fotbaliști străini este (și va fi veșnic) Edson Arantes di Nascimento, zis Pele, iar la români Nicolae (zis Gicu!) Dobrin. Ei împart locul 1 într-o egalitate deplină. Sub ei vin o grămadă de locuri goale, neocupate de cineva, și abia apoi toți ceilalți nominalizați. Dacă ar fi să aducem la zi clasamentele, atunci e limpede că din fotbalul mondial nu am altă opțiune decât Cristiano Ronaldo, iar din fotbalul românesc… pauză! Aici chiar că este o problemă: de mai bine de 50 de ani, de când mănânc eu fotbal pe pâine, este pentru prima oară (dar chestia durează deja de câțiva ani) când nu pot nominaliza măcar un singur fotbalist român care să-mi placă și pe care să-l pot considera apt de a se afla în lotul vreuneia din marile echipe ale lumii. Lucrul este nu îngrijorător, ci de-a dreptul groaznic. Unde-s vremurile când Popescu era căpitan la Barcelona, ori când pe Hagi se băteau Barca și Real? Și chiar cele în care Mutu se făcea de râs la Chelsea, nu la Tottenham, ca Chiricheș, care, nedrogat, nu mai prinde nici banca de rezerve!