Fățărnicia, lenea și viclenia nu sunt neputințe

Suntem oameni neputincioși ontologic. Oameni răniți. Rădăcina tuturor rănilor noastre este rana primordială creată prin despărțirea sau ruperea de Dumnezeu. Adam și Eva au ales să nu asculte de Dumnezeu și nu numai că au schimbat hainele de lumină (har) cu cele „din piele”, dar s-au și ales cu o rană adâncă, pe care nici un om nu o poate vindeca, cu excepția Celui care este și Fiul Omului, și Fiul lui Dumnezeu.
Despre aceasta ni se vorbește în parabola samarineanului milostiv (Luca, 10, 25-37). Orice om este precum călătorul din parabolă care a căzut între tâlhari (adică demoni care îl îndeamnă să-și facă mereu voia proprie, una ruptă de voia lui Dumnezeu), fiind rănit, „aproape mort” (trăind o viață biologică, socială, intelectuală șamd, dar nu una dumnezeiască). Precum samarineanul milostiv, așa se apleacă Hristos asupra fiecăruia dintre noi spre a ne lega rănile (prin Taina Botezului și, apoi, prin cea a Spovedaniei) și a turna pe ele untdelemn (Taina Sfântului Maslu) și vin (Taina Sfintei Euharistii). Nouă ne este rușine, adesea, cu multele noastre păcate ‒ și nici nu mai îndrăznim să ne apropiem de cele sfinte ‒, dar El nu ne privește niciodată cu asprime sau cu silă, ci cu milă. Unde noi vedem urâciune, răutate, lăcomie, desfrânare, ură etc., Domnul vede rana de dincolo de ele. Noi nu putem să vedem mai departe de faptele, gândurile și stările noastre sufletești, dar El vede întotdeauna dincolo de ele, privește la ceea ce le-a generat și ne îndeamnă să avem nădejde că, deși ne-am întunecat, suntem, în continuare, „chip al Său”. Abia având această convingere, putem căpăta curaj să ne întoarcem la Dumnezeu și, mai mult, putem să nu mai judecăm sau să nu ne mai supărăm pe aproapele nostru atunci când (ne) greșește, văzând la el mai degrabă rana din care iese puroiul răutății. Aceasta este mila creștină, milostivirea pe care suntem chemați să o avem și care nu este un sentiment, ci o atitudine și o înțelegere existențiale.
Sunt și situații în care Hristos pare a schimba mila pe o atitudine mult mai categorică, mai dură chiar, față de cei care nu se raportează onest la propriile răni. Este mai întâi cazul fățărniciei, pe care o sancționează adesea în persoana unor farisei. Fățarnicul este cel care, deși e rănit (cu păcate, neputințe etc.), se arată a fi sănătos înaintea oamenilor. E ca și cum o persoană grav bolnavă ar ieși din spital înainte de a se vindeca, doar pentru a impresiona pe ceilalți cu așa-zisa „sănătate” a lui (lucru ce ar fi taxat de orice om normal ca adevărată nebunie). Alte două situații se regăsesc în pilda talanților, când cel care îngroapă talantul primit este numit „slugă vicleană și leneșă” (Matei 25, 26). Leneșul este cel care se dă rănit, deși nu este. Viclean este cel care se folosește de rană spre a se îndreptăți și a obține daruri pe care era chemat să le primească doar lucrând la vindecarea sa. Cine e și viclean, și leneș, se folosește de o rană a sa oarecare, accentuându-i gravitatea până în punctul în care ea l-ar copleși și l-ar face cu totul neputincios, deși în realitate ea nu este atât de mare încât să-l împiedice a lucra la mântuirea sa.
Față de unii ca aceștia, Mântuitorul Iisus Hristos Se manifestă mai ferm spre a-i trezi, arătându-le că, pe drumul spre Împărăție, este o maximă înțelegere față de neputințe și boli, patimi și păcate de tot felul, că tot omul este primit cu atât cât poate el lucra și înțelege. Dar nu se acceptă scuzeși pretexte pentru nelucrare. Iar lucrare nu poate fi decât teandrică, adică divino-umană. Chiar dacă partea omului este microscopică, iar a Domnului de dimensiuni cosmice, cea omenească nu poate lipsi cu totul. Fărâma aceasta de contribuție a noastră ne conferă, de altfel, și o demnitate pe care nici o altă creatură nu o mai are înaintea lui Dumnezeu.
(Pr. Constantin Sturzu, Doxologia.ro)