Fantome

O fantomă bântuie istoria recentă a Iașiului: aceea a Academiei Mihăilene. Mulți vorbesc, puțini cunosc. Oricum, rămâne printre cele mai cretine demolări din perioada dejistă. Întâi și-ntâi, s-a distrus un simbol: era clădirea în care Mihail Kogălniceanu a ținut întâiul curs de istorie a românilor, fostă reședință domnească, apoi sediu al Academiei Mihăilene. Pe alte meleaguri, astfel de zidiri sunt proteguite cu clopote de sticlă; la noi, a doborât-o târnăcopul inculturii suverane! În respectivul perimetru s-a construit, după aceea, ditamai blocul. Procesul-verbal al ședinței în care s-a decis dărâmarea a constituit temeiul unei piese („Hardughia”), pe care am scris-o în 1981 – la rândul ei demolată, fiind interzisă la scurt timp după premieră și la Teatrul Național din Iași și la Teatrul din Piatra Neamț. Interzisă a rămas până azi – probabil, Iașiul încearcă și acum o justificată jenă…
Oștean fiind, am fost dus cu plutonul să „executăm o demolare” în marginea Pieței Unirii. Pe vremea aceea, armata culegea porumbul, construia Canalul alături de condamnații politic, ridica terasamente de cale ferată; la nevoie, ataca și simboluri capabile să evoce România de altă dată. Edificiul propriu-zis fusese deja pus la pământ, noi urmam să șarjăm cu târnăcopul cioturile care mai rămăseseră din fostul zid de incintă. Numărându-mă într-un fel printre demolatori, am rămas și cu o anume nedefinită nedumerire, și cu sporit interes față de destinul zidirii înlăuntrul căreia au ținut cursuri Eftimie Murgu, Ion Ghica, August Treboniu Laurian, Simeon Bărnuțiu, V.A. Urechea și atâția alți prestigioși începători într-ale învățământului românesc.
Răscolind hârțoagele din pod, am dat peste un manuscris (în adevăratul înțeles de azi al cuvântului, adică, dactilografiat și corectat „de mână”) datorat intelectualului ieșean de finețe care a fost Dan Bădărău. Pot fi aflate, din aceste file regăsite, o mulțime de amănunte despre „hardughia” ce-a fost văzută, până acum, doar în poze sepia, pe dinafară. Bădărău i-a călcat de multe ori pragul; a murit în 1968, deci, mult după demolare, dar manuscrisul precede scandalosul eveniment. Când a descris-o, profesorul ieșean, fost general în armata regală, nu știa că face ultimul portret dinaintea executării sentinței capitale.
Așadar: a fost casa spătarului Petrache Cazimir. Documentar, e atestată încă din 1799. A scăpat ca prin minune din marele incendiu ce a distrus Iașiul în 1827 și, cum flăcările mistuiseră tot „dricul târgului”, chiar și Curtea domnească, de voie, de nevoie, Sandu Sturza Voievod a ridicat-o la rang de reședință. Statul moldovean cumpără imobilul în 1834, hărăzindu-l să găzduiască Academia Mihăileană (între 1834-1860), precursoarea Universității „Al. Ioan Cuza” (care, în paranteză fie spus, insistă prea puțin motivat să-și stabilească înființarea târziu, în 1860). A adăpostit, apoi, internatul unui liceu și, după aceea, Pinacoteca ieșeană și sediul Filialei Academiei. Bădărău o descrie astfel: „Având intrarea prin curte, prezintă pe fațada din spre stradă două vaste rotonde suprapuse, deasupra cărora se află o cupolă (…) În interior, se pot vedea urmele scării primitive, aceea acum în funcție fiind și ea destul de veche. Încolo, clădirea nu a suferit alterări importante, înfățișarea ei este aceea de azi (…) fiind privilegiată față de atâtea altele (clădiri, n.n.) și rămânând un monument reprezentativ pentru ultimii ani ai secolului XVIII.”
A scăpat, deci, de foc, de cutremure, de două războaie mondiale, de prefaceri parazite, a înfruntat timpul cu dârzenie și demnitate, fiind distrusă din temelii… nu se prea știe de ce. Și cine a semnat sentința, fiindcă procesul-verbal acum nu-i de găsit. Principalul argument, absolut idiot: într-o anexă a clădirii, ulterior adăugată, ar fi funcționat, la începutul veacului XX, o… casă de raport. Evident, nu rezerviștii scoși la treabă poartă vina dărâmării – de fapt, nici nu prea știam despre ce-i vorba. Mă-ntreb dacă n-ar fi fost cazul ca, pe placa memorială așezată pe locul fostei Academii Mihăilene, alături de informațiile încrustate în marmoră, să se graveze și numele demolatorilor. Vorba cronicarului: „să să știe.”