Un cotidian central a semnalat zilele trecute faptul că pe piața de artă din capitală au apărut „falsuri după sculpturile” maestrului Ion Irimescu. Galeriile și casele de licitații se confruntă cu „producții-record de falși Irimescu” pe care sunt nevoite să le respingă. Textul subliniază că apariția falsurilor după moartea maestrului „este un lucru foarte grav” devoalând acest spectacol al falsificării și acuzându-i în principal pe meșterii care efectuează turnarea în bronz după ghipsurile originale. După spusele lui Alexandru Cebuc, autorul a două monografii despre Ion Irimescu, artistul „modela opera întâi din lut, apoi făcea ghipsul și știclul, adică tiparul în care se toarnă bronzul fierbinte” și „făcea cel mult două, rareori trei copii din aceste tipare” cu „un singur cizelator pe care-l supraveghea strict”. Textul arată „cu degetul” și asupra celor care falsifică: „Turnătorii multiplică. Au făcut ghipsul, fie bronzul. Asta e foarte grav. Cine nu știe acest detaliu se poate lăuda că are un Irimescu, dar nu e făcut de artist, ci de un turnător oarecare”.
– „La noi, încă nu este clar care este numărul de tiraj cu drept de autor”
Directorul Muzeului de Artă „Ion Irimescu”, prof. Gheorghe Dăscălescu, spune că „nu e vorba de falsuri, ci de multiplicări” realizate cu acordul maestrului, deși nu exclude și faptul că ar putea exista replici făcute fără știrea lui. Sculptorul Mircea Dăneasă declară că „legea drepturilor de autor este pusă în aplicare într-un mod foarte precar”. „Nu există nici experiențe, nici reglementări mai ales la operele de artă plastică. Legea are un text foarte lung în care sunt specificații mai clare pentru producătorii de muzică și pentru scriitori, dar la artele plastice nu există specificațiile necesare care să genereze reglementări și aplicări ale legii”. „De exemplu – accentuează el – dacă cineva cumpără un ghips cumpără de fapt opera, iar legea nu specifică nicăieri că dacă ai cumpărat ghipsul ai dreptul sau nu să-l multiplici. În momentul în care ești deținătorul ghipsului se pot face după el un anumit număr de lucrări de autor. Peste acel număr piesele se numesc multiplu, după care intră la serie scurtă. După legea franceză primele opt replici sunt lucrări de autor. Bourdelle are astfel de lucrări trase în bronz după același ghips. Toate sunt lucrări de autor, sunt numerotate și executate sub supravegherea și cizelarea finală a autorului. Peste numărul reglementat replicile se consideră multiplu și pot fi făcute de un tehnician care a fost instruit în sensul acesta de către artist”. Mircea Dăneasă spune că „pot să apară pe piață două lucrări identice în același timp, iar apariția lor poate să fie legală sau ilegală, atâta timp cât nu se știe sub ce titlu au intrat piesele respective în posesia celui care le deține”. „Este foarte greu de stabilit autenticitatea din punct de vedre tehnic; al doilea sau al treilea tiraj poate să fie foarte reușit, cum al treilea sau al cincilea exemplar poate să fie mai bun decât primul; depinde cu ce atenție a fost cizelat de autor sau de cel care a făcut-o sub supravegherea acestuia”. „Cert este – subliniază Mircea Dăneasă – că pentru a fi autentice primele opt (după reglementarea franceză) trebuie să poarte semnătura autorului și trebuie să existe certificatul de autenticitate dat de către autor. La noi nu s-a practicat chestiunea cu certificatul dat de autor, pentru că nimeni nu s-a gândit că vor veni vremuri în care piața operelor de artă va deveni o afacere”. El semnalează că acest lucru „se întâmplă pe orice piață de artă când un nume poate fi valorificat financiar și mai ales atunci când se poate profita de această confuzie generată de faptul că nu există legi care să reglementeze problema drepturilor de autor într-un mod foarte clar”. „La noi – spune el – încă nu este clar care este numărul de tiraj cu drept de autor, după care vin replicile multiplu și serie scurtă urmate de copiile care nu au valoare artistică”. Întrebat dacă este cazul să ne îngrijorăm de faptul că au apărut în același timp pe piața de artă mai multe replici ale unor lucrări ale maestrului Ion Irimescu, Mircea Dăneasă a precizat că „ne putem confrunta cu o chestiune corectă (exemplare de autor, multiplu sau serie scurtă) sau pot fi piese fără valoare artistică”. „Din păcate – spune el – nu se știe care din piesele maestrului au fost dăruite, vândute sau care au fost sustrase din atelier și multiplicate fără știrea lui”. „Cu toți artiștii s-a întâmplat acest lucru – precizează Mircea Dăneasă – autorii nu sunt foarte atenți la chestiune asta și toți au fost de profitori”.
– „Artistul trebuie să fie prudent pentru că este pus în fața infractorilor și nimeni nu-i asigură protecție”
Directorul muzeului fălticenean, Gheorghe Dăscălescu, confirmă faptul că maestrul Ion Irimescu a avut înainte de a se muta la Fălticeni un vizitator insistent în atelierul din Strada „Zambaccian”. Alexandru Cebuc declară și el că în momentul în care Ion Irimescu s-a mutat din capitală, „moment în care maestrul nu mai avea deplinătatea tuturor facultăților”, „persoane apropiate de el la acea vreme”… „au luat multe lucrări care încă nu fuseseră turnate”, gipsuri după care „s-au putut face falsuri”. Un alt sculptor român, care ne-a rugat să-i păstrăm discret numele, ne-a declarat că realizarea de replici după lucrările unor artiști care au cotă bună de piață este o practică binecunoscută în lumea artistică. „Sunt chiar colegi (de breaslă) care fac falsuri”, a precizat el. A dat chiar exemplul unor artiști ale căror lucrări sunt multiplicate atât la București cât și în…China. „Acest lucru se cunoaște între colecționarii de artă – a subliniat el – între cei care mișcă banii, dar artistul nu poate spune nimic, trebuie să fie prudent pentru că este pus în fața infractorilor și nimeni nu-i asigură protecție”. Referindu-se la contrafacerile care apar pe piață, istoricul de artă Mircea Deac declară, în același cotidian care a semnalat apariția falsurilor Ion Irimescu, faptul că „legea drepturilor de autor este o sită atât de rară, încât nu spune clar diferența dintre original, copie, fals, replici și contrafaceri” accentuând faptul că „nici poliția, nici Ministerul Culturii nu mișcă un deget dacă nu sunt sesizate”. „Or, oamenii cu bani – continuă el – simt că s-ar face de râs dacă ar începe un demers de diagnosticare și ar descoperi că au luat un fals, așa că preferă să tacă. Oricum, pe cine ar da în judecată? Cel care aduce obiectul în licitație nu va mărturisi nicicum proveniența, iar Casa de licitație spune simplu: ”. În astfel de condiții se impune ca măcar legea drepturilor de autor să fie clară și să facă precizările necesare pentru că producția de falsuri nu-l vizează numai pe maestrul Ion Irimescu. Dar chiar dac-ar fi numai EL…
