– Interviu cu ANDREI IGNAT, un arhitect (suedez) care cântă jazz de cameră cu influențe din spațiul mioritic
ANDREI IGNAT, unul dintre muzicienii care fac parte din legenda „muzicii tinere” românești din cea de-a doua jumătate anilor ’60, care a cântat la început cu grupul „Andantino” iar mai apoi cu formațiile „Sideral” și „Sideral Modal Quartet” (cu care a făcut free jazz pentru prima oară în România) va concerta mâine seară la Suceava. Arhitect în Suedia, unde s-a stabilit cu trei decenii în urmă (când membrii formației „Sideral Modal Quartet”, Șerban Ciurea – chitară bas, Mugur Winkler – chitară solo, Andrei Ignat – orgă și Costin Dobrin – baterie, care-au plecat cu un contract în Germania, au rămas pentru totdeauna în occident), muzicianul născut la Iași (1946), a acceptat, în urma unei discuții pe care am avut-o cu două săptămâni în urmă, să susțină un concert (în orașul în care nu a cântat niciodată), după ce a probat câteva piane cu coadă (la Liceul de Artă „Ciprian Porumbescu”, la Casa de Cultură și la Muzeul de Istorie din cadrul Complexului Muzeal Bucovina) și, după ce am vorbit prin telefon cu directorul general al CMB, Constantin Emil-Ursu (care se afla la…Viena), am convenit asupra momentului muzical (care va avea loc, la ora 18,00, în incinta muzeului sucevean) pentru care a propus genericul „SMS – Sideral Modal Quartet” (Jazz de cameră, piano solo, cu influențe din spațiul mioritic, în tradiția pianiștilor Keith Jarret, Chick Corea, Dollar Brand și a pianiștilor din Suedia, cu siguranță necunoscuți publicului din România). Interviul, pe care mi l-a acordat în momentul în care ne-am cunoscut, poate contura, prin deslușirea câtorva repere biografice, un portret al celui care scria note de tobe pentru Mișu Cernea, când acesta avea doar 16 ani, iar „Sfinxul” încă nu apăruse.
– „Am primit o scrisoare de la un coleg care-mi scria că nu mai putem să ne întoarcem în țară pentru că suntem pe lista neagră și intrăm la pușcărie”
– D-le Andrei Ignat, la sfârșitul anilor 60, când erați student la Arhitectură în București și ați cântat, la început cu grupul „Andantino”, iar mai apoi cu „Sideral” și „Sideral Modal Quartet”, ce altă formație vă plăcea atunci în România?
– Cea mai interesantă formație din anii ‘69 erau pentru că îl aveau pe Cornel Ionescu, care cânta blues foarte bine la muzicuță, mai aveau un basist, Szobi, foarte haios și un chitarist armonie, Cico, care avea o vocea ca John Lennon, cânta ca John Lennon și semăna foarte bine cu el.
– Care-au fost motivele pentru care, atunci când ați ieșit afară și ați ajuns la Hamburg, la discoteca „Crazy Horse”, v-ați decis să nu vă mai întoarceți în țară?
– Motivul principal, pentru că au fost mai multe, a fost cel că, după întâlnirea cu Cornel Chiriac de la Hamburg, care a auzit că „Sideral Modal Quartet” se află acolo și a venit să ne vadă, și a făcut interviuri cu noi pe care le-a transmis la Radio „Europa Liberă”, eu am spus atunci că în occident se muncește mai mult, că există condiții mai bune în studiouri…, iar după câteva săptămâni am primit o scrisoare de la un coleg care-mi scria că a auzit emisiunea și că nu mai putem să ne întoarcem în țară pentru că suntem pe lista neagră și intrăm la pușcărie…
– Când ați optat să rămâneți în vest aveați o viziune asupra muzicii din România, parțial și asupra celei din afară, pentru că atunci existau greutăți de comunicare și nu știu în ce măsură se cunoștea cu exactitate care era evoluția muzicii din străinătate, dar cum ați perceput-o dvs., comparativ cu muzica autohtonă, și cum v-ați adaptat cerințelor ei?
– O parte a întrebării ar putea fi clarificată prin cuvintele lui Mugur Winkler: “Aici cântă chitariștii altfel decât cum cânt eu”. El credea chiar că nu poate să ajung la nivelul lor pentru că ei cântă într-un alt mod. Mugur chiar a fost descurajat la început, dar cred că a făcut o greșeală pentru că avea un atu foarte mare de a se remarca printr-o tehnică diferită și se putea afirma foarte bine. De fapt noi am fost puțin dezamăgiți când am ajuns în occident și am văzut formațiile rock, pentru că, dacă în România cei care făceau acest gen de muzică erau studenți, deci intelectuali, foarte puțini din alte categorii făceau muzică în ‘65, ‘67, când am ajuns în vest, cei care cântau rock sau beat erau oameni cu o cultură limitată, în combinație cu droguri, cu alcool…Nu ne-a surâs deloc perspectiva de a face parte dintr-un astfel de grup.
– „Ne-am apucat să improvizăm pe tema războiului; toată lumea a fost încremenită”
– Ați cântat un timp în aceeași formulă după care v-ați despărțit.
– Da. Eu deja studiasem cinci ani și jumătate la Arhitectură în România și unul din motivele despărțirii noastre a fost că voiam să-mi iau examenul de arhitect. De la 1 aprilie 1971 am spus gata, eu nu mai cânt, mă duc la Paris să-mi termin studiile, iar voi faceți ce vreți. Până la urmă nu mi-a plăcut la Paris și m-am întors în Suedia, am mai cântat un an și am intrat la Facultatea de Arhitectură din Stockholm. Eu am cântat până în vara lui ’72, după acea am învățat o jumătate de an suedeza la Universitate, am luat și niște cursuri de semantică și de gramatică, iar după aceea în trei termene am făcut Facultatea de Arhitectură. În timpul ăsta am tradus o din engleză în suedeză cu un prieten de la facultatea din Stockholm, lucrare care a fost publicată, iar din ‘74 am deschis firma mea și am lucrat și cu alte firme de arhitecți și constructori. Muzica nu mă mai interesa în aceeași măsură, din mai multe motive, abia de prin ‘75 până-n ‘82 am început să predau orgă și pian la o școală de muzică, după aceea am început să cânt ceva mai mult prin ‘85, ‘86 dar din ‘87 până în 2000 m-am ocupat sută la sută de arhitectură pentru că am ajuns la un birou foarte bun în Suedia și am avut o poziție foarte bună acolo. Între timp au apărut copiii, nu mai puteam combina muzica cu arhitectura și cu familia și abia din 2001 am început din nou să cânt improvizații de pian, dând concerte în biserici moderne din Suedia.
– Viața v-a despărțit de colegi, v-ați mai reîntâlnit cu ei, ați păstrat legăturile, ați mai avut momente în care să vă intersectați?
– Nu, nu ne-am reîntâlnit. Nici pe cei cu care am colaborat la început nu i-am revăzut. Eu l-am căutat pe Liviu Tudan, acum doi ani când am venit în țară, dar am aflat că a făcut o operație și nu se simte bine, iar când am revenit anul trecut, în mai, am aflat că a murit.
– Vă reamintiți un moment semnificativ din activitatea concertistică din România?
– În seara de după invazia Pactului de la Varșovia în Cehoslovacia noi, , cântam la barul cu Liviu Tudan, Vlad Gavrilescu, Fani Mihăiescu, Mugur Winkler și, la un moment dat, ne-am apucat să improvizăm pe tema războiului (invaziei) și-am improvizat o jumătate de oră; toată lumea a fost încremenită și toată improvizația asta, cu tot felul de zgomote de avioane, de bombe…se termina cu un preludiu de Bach la orgă. Din punct de vedere muzical a fost embrionul pentru .
Un alt moment a fost concertul de la Sala Palatului, când am cântat foarte bine materialul de festival pentru că noi am avut probleme la concurs, probleme tehnice cu instrumentele, nu funcționa ceva, iar ca să putem cânta aveam nevoie de concentrare, trebuia să fim relaxați și bine dispuși altfel nu puteam face improvizație. În schimb cele 2-3 concerte de la Club , unde aproape fără repetiții cântam câte o oră, o oră și jumătate, au fost foarte bune.
„Nu am avut probleme de adaptare, n-am avut nici un fel de probleme niciodată pentru că am fost într-un cerc în care am fost apreciat”
– Ați rămas cu regrete față de locul din care ați plecat, de care v-ați dezlipit?
– Nu, pentru că făcând Arhitectura și ocupându-mă de muzică am avut o cultură internațională; chiar dacă rădăcinile și limba au fost din România, cultura mea a fost una internațională, deci mă puteam adapta și în Japonia și în Canada sau Australia. Nu cunoșteam engleza când am plecat, am învățat rusa la școală 9 ani, știam franceza și de aceea am și plecat la început la Paris, am învățat apoi limba italiană în facultate, engleza cu un magnetofon și suedeza.
– Aveți legături cu comunitatea românească din Suedia?
– Nu, nu am legături. Foarte mulți români nu reușesc să se adapteze la modul de viață social și cultural de acolo și atunci au nevoie de comunitatea românească. Eu nu am avut probleme de adaptare, n-am avut nici un fel de probleme niciodată pentru că am fost într-un cerc în care am fost apreciat.
– Marcați două momente care să vizeze împlinirea personală în muzică și în arhitectură.
– Muzical sunt, fără nici un fel de îndoială, concertele din Suedia, piano solo, de o oră, o oră și 10 minute. În arhitectură, este ultimul meu proiect de acum doi ani, pentru că eu mă consider acum ieșit la pensie, un fel de acoperire cu pânză de vapor a unui manej de dans în aer liber…am mai avut proiecte foarte bune, spre exemplu la Riga, Facultatea de comerț exterior și Facultatea de drept. Am fost în grupa de proiectare a casei primului ministru din Suedia. Și primul meu contact cu un birou de arhitectură după facultate a fost când rectorul facultății din Stockholm m-a chemat la un concurs pentru clădirea Parlamentul suedez.
– Ceva proiecte de viitor, dacă nu în arhitectură, unde se pare că v-ați liniștit, poate în muzică?
– Am început să scriu o suită pentru pian cu lunile anului, dar mai am încă de lucru. Ceea ce am compus până acum este notat la Uniunea Compozitorilor Suedezi și recunoscut ca jazz de cameră.
„Chiar dacă am cântat rock uneori la cererea publicului, eu nu sunt rocker”
– Aveți cunoștință de stadiul în care se află în momentul de față muzica românească?
– Am niște opinii care sper să nu jignească nici criticii de muzică, nici pe cei care fac muzică în România. Pentru că m-ați întrebat de rockeri, în primul rând definiția rocker este pentru mine foarte ciudată, rockul este muzica generației cu cel puțin 5 ani mai mare, rockul generației care-l avea ca model pe Elvis Presley, un fel de country cântat într-un mod comercial, pentru mine ce s-a făcut în ‘67-‘69 era beat, de aceea pentru termenul rocker am un fel de reținere. Chiar dacă am cântat rock uneori la cererea publicului, eu nu sunt rocker. În Suedia sunt foarte multe grupuri care se aseamănă cu cele românești, cântă texte foarte bune, criticii din Suedia spun că sunt melodii ușoare pe care publicul le poate intona, acesta ar putea fi numit pop sau . Am fost în România la câteva concerte în care se făcea introducerea și pe urmă se cânta și se făceau niște improvizații de-a dreptul înfiorătoare. Se cânta melodia, lumea bătea din palme, era chiar și nu puteam să nu zâmbesc.
