Un tabloid de ieri, probabil în lipsă de marfă proaspătă cu țâțe, se apucă de ni-l arată pe argentinianul Fabbiani, tot cu țâțe. Sigur că libertățile de tot felul, inclusiv cea de orientare sexuală, permit, pe fondul sfintei libertăți de expresie, ca până și țâțele de femei să fie înlocuite cu țâțe de bărbați, mai ales dacă acestea aparțin unei celebrități, așa cum și-ar dori acest Fabbiani să fie (sau măcar să devină cândva, deși premisele nu-i par tocmai favorabile) și acum încearcă respectiva publicație să ni-l prezinte. Pentru cei cu memoria normală (adică aceia care l-au și uitat pe individ, ceea ce este absolut firesc), Fabbiani s-a șters de parcă n-ar fi trecut p-acilea, prin bătătura fotbalului românesc, cu atât mai normal cu cât nici n-a lăsat cine știe ce urme. Iar dacă le-a lăsat, scuze, acestea cam put a transpirație.
Fabbiani acesta, înainte de a convinge pe cineva că e mare fotbalist, mai degrabă s-a dovedit a fi un mare nesimțit: un grăsan cu ceva abilități în manevrarea „obiectului muncii”, dar care, tocmai din cauza nesimțirii (tradusă prin șuncile depuse cu asupra de măsură), avea prilejul de a și le pune în valoare de doar două, trei ori pe meci, atunci când ajungea să se întâlnească cu „obiectul”. Că în rest doar îl admira cum se învârte. Este și motivul pentru care, născut talent, a murit… nici măcar speranță, ci deziluzie totală. Rezervă, iar în final în tribună.
S-a dus acasă la el unde, zice gazeta aia, înscrie goluri. Poate că nici fotbalul argentinian nu mai e ce-a fost, dacă ăsta chiar înscrie. Nu asta mă întărâtă, ci afirmația lui din ziar, cum că în România îi era ușor să agațe gagici, fiindcă bărbații de aici sunt… urâți!
Băi panaramă, ai oglindă? Daaa?! Atunci belește ochii la ea, și zi-ne și nouă ce vezi! Vezi altceva decât un malac tâmp, cu șunci căcălău? Atunci s-o fi defectat oglinda. Iar ca desert întreabă-te cine erau maimuțele alea care se lăsau agățate de-așa o panaramă. Mă, tu n-oi fi luat de la ele boala aia care lovește la neuron?
